Trebuie să vă mărturisesc că și eu am fost foarte obosit de moralismul înstăpânit de atâția ani în țara noastră. Iar când spun moralism, nu am câtuși de puțin în vedere morala, pe care o prețuim, fiindcă și trupul trebuie să se sfințească și să se curățească, ci concepția potrivit căreia trebuie să vedem toate lucrurile exterior și trupesc. Fariseii din vremea Domnului erau morali și aveau astfel de concepții, însă n-au putut să-L primească pe Hristos. De asemenea, și acum mă mâhnesc când văd feluritele cugetări ce precumpănesc în sânul Bisericii. Mulți teologi dezvoltă o învățătură a lui Hristos și a Sfinților Părinți și, fără a avea o experiență personală, oferă propri-ile lor interpretări. Astfel, zămislesc cugetări ce în realitate îl omoară pe om încă din această viață. Întrucât sunt și eu om al epocii mele, am întâmpinat de-a lungul vremii asemenea situații.
Însă, student fiind, am vizitat Sfântul Munte și am cunoscut oameni sfinți care trăiau adânc Tradiția ortodoxă. Am văzut limpede deosebirea dintre viața Tradiției ortodoxe și viața pe care o întâlneam în alte spații religioase. În același timp, cu ajutorul profesorilor de la Universitate, am început studiul textelor patristice. Desigur, împreună cu alți colegi m-am ocupat vreme mai îndelungată de manuscrisele mănăstirilor din Sfântul Munte. Această legătură, adică studierea textelor patristice prin prisma vieții Părinților aghioriți îndumnezeiți, mi-a deschis alte căi de comunicare cu viața Bisericii. Am început să gândesc diferit. Mai cu seamă la aceasta m-a ajutat studierea operei Sfântului Grigorie Palama. Cred că Sfântul Grigorie este unul dintre acei Părinți care astăzi pot avea o mare înrâurire și îi pot folosi pe credincioși. Teologia sa, care este însăși teologia Bisericii, este revelatoare. De atunci, am cunoscut și alți oameni sfinți, atât în Sfântul Munte, cât și în afara sa, aghioriți cu inima și cu viața, și astfel am ajuns la concluzia că Ortodoxia nu poate fi o filosofie și un moralism sterp, ci o știință a tămăduirii. Ea îl tămăduiește pe om. Teologia ortodoxă este strâns legată mai mult de medicină decât de filosofie. Vă voi pomeni câteva „stații” reprezentative pe această cale pe care am parcurs-o:
1) M-am ocupat de scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul. Mă preocupa tema dragostei. Întrucât se spun multe despre dragoste, am vrut să-mi lămuresc ce anume este dragostea ade-vărată. Cele Patru sute de capete despre dragos-te ale Sfântului Maxim Mărturisitorul mi-au stârnit interesul. Citind, însă, aceste capete ale Sfân–tului Maxim, am constatat că în cadrul lor se vorbește mai mult despre tămăduirea omului. Sfântul Maxim vorbește despre ce este mintea (νοῦς) omului, cum se îmbolnăvește și cum se poate tămădui. De asemenea, vorbește despre patimi și tămăduirea lor, despre mișcările sufletului împotriva firii, după fire și mai presus de fire. Pune dragostea în legătură cu nepătimirea. Și am înțeles că „dragostea este născută de nepătimire”, este focul nepătimirii, cum spune Sfântul Ioan Sinaitul. Pentru a ajunge cineva la dragostea cea după Dumnezeu, trebuie ca mai întâi să se vindece. Aceasta întrucât, pe de o parte, este dragostea care caută cele ale sale, adică iubirea de sine, iar, pe de alta, este dragostea care „nu caută ale sale” (I Corinteni 13, 5). Întreaga stră-danie a Bisericii este de a-l călăuzi pe om de la dragostea iubitoare de sine și interesată la cea lip-sită de interes. Însă aceasta presupune tămăduirea omului.
2) În continuare m-am îndeletnicit îndeosebi cu Filocalia. Așa cum știm, Filocalia – colecție a mai multor scrieri ale Părinților niptici – este opera Bisericii, care în forma ei finală a fost alcătuită de Sfântul Nicodim Aghioritul și de fostul episcop al Corintului, Macarie Notaras. Subtitlul Filocaliei este: „(…) prin care cu ajutorul moraliceștii filosofii a făptuirii și vederii dumnezeiești, mintea este curățită, luminată, desăvârșită.” Am văzut că toate textele din cuprinsul ei au un caracter terapeutic. Vorbesc despre cum se îmbolnăvește și se tămăduiește mintea omului.
3) Încă de când eram student și până astăzi l-am citit pe Sfântul Grigorie Palama, pe acest mare isihast aghiorit, pe care Tradiția l-a numit și teolog, și care se numără printre ceilalți trei mari teologi ai Bisericii: Sfântul Ioan Teologul, Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Simeon Noul Teolog. În dialogul pe care l-a purtat cu Varlaam am surprins modul în care trebuie să teo-loghisim pentru a ne mântui. Vorbește despre sfânta liniștire și lucrarea isihiei, subliniind, desigur, faptul că aceasta este singura metodă terapeutică ce conduce la vederea Luminii nezidite, cu alte cuvinte, la cunoașterea lui Dumnezeu și mântuirea omului. Minunate sunt și Omiliile sale, dintre care cele mai multe au fost adresate turmei lui din Tesalonic. În acestea vorbește de-spre odihna lui Dumnezeu și a omului, despre tămăduirea patimilor, rugăciunea minții (noetică), vederea Luminii nezidite etc.
4) M-am îndeletnicit mult și cu scrierile Sfântului Grigorie Teologul. În opera acestuia am deslușit faptul că teologi ai Bisericii trebuie numiți cei „care au înaintat pas cu pas pe calea contemplaţiei şi care, înainte de aceste îndeletniciri, şi-au curăţit şi sufletul, şi trupul sau care cel puţin se silesc să se cureţe”. De asemenea, vorbind despre cea de-a Doua Venire, Sfântul Grigorie Teologul scrie că Dumnezeu va fi „lumină celor ce și-au curățit mintea”, și continuă: „(…) adică faptul de a-L vedea și a-L cunoaște pe Dumnezeu după măsura curățirii, ceea ce numim și «Împărăție a cerurilor».” Și dimpotrivă, va fi „întuneric pentru cei orbiți la partea călăuzitoare (minte), adică înstrăinare de Dumnezeu, după măsura acestei miopii”. Așadar, am înțeles limpede că preotul nu oferă, pur și simplu, bilete pentru Rai, ci îl vindecă pe om, așa încât, văzându-L pe Dumnezeu, să devină lumină – și aceasta este Împărăția cerurilor – iar nu întuneric, care este iadul și înstrăinarea de Dumnezeu.
5) Îngăduiți-mi să spun, însă, că pe toate acestea nu le-am înțeles numai din studierea cărților patristice. Pe de o parte, am întâlnit părinți du-hov–nicești plini de har, preschimbați de harul lui Dumnezeu, fiindcă numai astfel poate cineva înțelege scrierile patristice, iar, pe de alta, din experiența mea păstorească. Ca duhovnic, văd în fiecare zi că, deopotrivă cu spovedania, este tre-buință și de tămăduire. Mulți oameni se spovedesc, dar nu se vindecă. Este nevoie și de o me-todă aparte, ca omul să se poată tămădui de patimi.
Toate acestea, precum și multe altele pe care nu le pot aminti aici, m-au făcut să cred că Ortodoxia trebuie văzută drept calea și știința tămăduirii.
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă