Spuneţi-ne ceva despre moarte, primul lucru care vă vine în minte, ceva ce considerați a fi foarte important.
Primul lucru care îmi vine în minte ar fi acela că moartea este un mare mister, precum spun şi versurile cântate la slujba de înmormântare, scrise de Sfântul Ioan Damaschin. Acest mister este legat de faptul că în momentul morții sufletul este smuls din armonia perfectă în care se află cu trupul. Este de asemenea un eveniment trist pentru că este legat de coruptibilitatea și mortalitatea omului manifestate de-a lungul întregii sale vieții.
„Clonarea spirituală”
De asemenea întrebarea îmi amintește de Slujba de Înviere, sărbătorită cu mare fast de către ortodocși. Creștinii țin lumânări aprinse în mână și cântă triumfători următoarele versuri de laudă: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le“. Această imagine deosebită este reprezentativă, ilustrând atitudinea noastră față de viață și moarte. Este adevărat că suntem muritori și înclinați spre păcat însă dispunem de un „medicament al nemuririi“ iar acela este Cel ce a înviat din morţi, Domnul Nostru Iisus Hristos. În termeni moderni se poate spune că prin întruparea Fiului lui Dumnezeu şi prin unirea firii umane ce cea divină în persoana Logosului a avut loc o „clonare spirituală“, iar firea noastră muritoare a fost unită cu viaţa în Dumnezeu. De aceea pentru a face referire la moarte, se întrebuințează termenul de „adormire“ (a dormi) iar locul unde sunt înmormântați cei adormiți se numește „cimitir“ („dormitor“ în greacă) și nu mormânt.
Astfel, atunci când văd oameni ținând o lumânare aprinsă și cântând „Hristos a înviat“ în noaptea de Înviere, înţeleg mai bine de ce ar trebui să privim moartea mai degrabă ca pe un proces de trecere „din ţinutul Egiptului“ în „tărâmul făgăduinței“, ca pe o speranţă a învierii în Hristos. Ar fi foarte bine dacă am putea întâmpina moartea în această postură, ţinând lumânarea de Înviere aprinsă şi cântând „Hristos a Înviat“. La urma urmei, suntem în această viaţă doar nişte „străini”, nişte „pelerini“; noi aparţinem de fapt altui tărâm. Sf. Nicolae Cabasila (sec al XIV-lea) compara foarte frumos timpul petrecut pe pământ cu cel petrecut de făt în pântecele mamei, spunând că momentul morții nu este altceva decât părăsirea pântecelui. De aceea în Biserica Ortodoxă sfinții sunt sărbătoriți fie în ziua adormirii fie în ziua martirizării și nu în cea a nașterii fizice.
Sfânta Scriptură ne învață că există două tipuri de frică: conform psalmistului există o frică divină, adică frica de Dumnezeu și începutul înțelepciunii, iar al doilea tip de frică este cea inspirată de demoni, adică o teamă patologică. În ce categorie se încadrează frica de moarte?
Există într-adevăr frica de Dumnezeu adică o energie necreată a harului Dumnezeiesc și începutul mântuirii, adică omul se teme, Îl respectă pe Dumnezeu și începe să Îi asculte poruncile Sale, și există frica de diavol, ce provoacă neliniște și teamă. Însă, pe lângă acestea două, mai există și un al treilea tip, o așa numită teamă psihologică, ce se referă la nesiguranța și instabilitatea emoțională a unei persoane.
Frica de moarte înseamnă ceva diferit pentru fiecare în parte. Cei secularizați și ateii se tem de „inexistenţă“, adică ei cred că această lume este singura existentă, iar după moarte nu mai există nimic altceva. Această viziune nu este valabilă pentru lumea ortodoxă. Pentru creştini, teama de moarte are legătură cu plecarea sufletului din lumea aceasta, părăsirea prietenilor şi a rudelor şi intrarea într-o lume încă necunoscută lor. Ei nu știu cum vor trăi acolo sau ce se va întâmpla la judecata de după moarte. De aceea este nevoie de credință și de pregătire spirituală.
Bineînțeles, creștinii care au dobândit iluminarea minții duhovnicești, îndumnezeire şi s-au unit cu Hristos au depășit teama de moarte așa cum o arată viața apostolilor, a martirilor și în general viața tuturor sfinților. În Sinaxar întâlnim adesea fraze precum aceasta: „În această sfântă zi (cutare şi cutare) „în pace s-au săvârșit“ sau „s-a săvârșit de sabie“ etc. Trebuie să subliniem faptul că în greacă verbul „teleioutai” înseamnă „a perfecţiona“, a duce la perfecţiune şi este diferit de „teleionei” care înseamnă „a înceta din existenţă“. Se poate spune de asemenea că viaţa simţurilor („bios”) este luată de către moarte, în vreme ce viaţa („zoin”) nu este încheiată ci perfecţionată.
Ceea ce este important de ştiut este că prin viaţa spirituală putem învinge teama de moarte şi începem să o privim ca pe o cale către întâlnirea cu Hristos, cu Maica Sa şi cu ceilalţi sfinţi.
„Părintele Paisie își vedea adesea îngerul păzitor alături de el, luându-l în brațe”
Conform Sfintei Tradiţii, la moartea unei persoane sunt prezenţi atât îngeri, sfinţi cât şi demoni. Ce ne puteţi spune despre asta?
Știm din învățătura lui Hristos și din întreaga tradiție a Bisericii că există atât îngeri cât și demoni și că aceștia nu sunt întrupări ale binelui sau răului, ci ființe create de către Dumnezeu. Diavolii sunt îngerii care au pierdut comuniunea cu Dumnezeu. Mulți sfinți au fost vrednici de a vedea îngeri sau demoni în timpul vieții pământești.
Conform învățăturilor Părinților noștri, îngerii și sfinții, adesea chiar și Hristos și Maica Domnului se arătau celor care erau pe patul morții pentru a-i întări și pentru a-i ajuta să depășească teama cauzată de moarte. De asemenea apar și demoni, mai ales atunci când pot să influențeze anumiți oameni prin slăbiciunile lor și cerând astfel drept asupra sufletelor lor. Acest lucru ne este amintit în rugăciunea către Maica Domnului din slujba de Pavecerniță: „Și în vremea ieșirii mele, ticălosul meu suflet păzindu-l și întunecatele chipuri ale viclenilor diavoli departe de acesta izgonindu-le“.
Din învăţăturile Bisericii ştim foarte bine că fiecare dintre noi are „un înger păzitor“, care îl apără şi de aceea există o rugăciune specială pentru îngerul păzitor in slujba de Pavecerniță. Părintele Paisie, un călugăr din Sfântul Munte, îmi povestea că își vedea adesea îngerul păzitor alături de el luându-l în brațe. Spunea că trebuie să luptăm pentru mântuire, ca îngerul nostru, ce a trecut prin multe chinuri să ne apere și să ne ajute pe parcursul vieții, să nu meargă în fața Domnului cu mâinile goale.
Îmi aduc aminte cu emoție că tatăl meu atunci când intra în biserică mergea la ușa din partea dreaptă a Sfântului Altar și săruta icoana Sf. Arhanghel Mihail rugându-l să aibă grijă de sufletul său atunci când va veni vremea, să îl păzească de spiritele rele și să-l ducă la Dumnezeu. Poate că această rugăciune, pe lângă toate celelalte, l-a ajutat să aibă un somn de veci liniștit și un chip senin și fericit în mormânt.
Sfânta Scriptură spune că mila este mai mare ca judecata. Oare aceasta înseamnă că milostenia răscumpără mulțimea păcatelor?
Pentru a răspunde trebuie mai întâi să vedem ce înseamnă mila. În realitate, mila este sentimentul harului divin, al iubirii lui Dumnezeu. Când în rugăciunile noastre spunem „Doamne, miluieşte“, cerem îndurare de la Dumnezeu, cerem harul divin. Acela care are parte de harul divină este generos cu semenii săi prin fapte de milostenie, prin rugăciuni, prin vorbe de duh şi prin contribuţii materiale ajungând la starea de fericire „fericiţi cei milostivi căci aceia se vor milui“ (Matei 5,7). La aceasta se referă Biblia când spune că dobândirea harului Domnului si faptele de milostenie sunt mai mari decât judecata.
Acela care a fost transformat spiritual şi care s-a unit cu Dumnezeu nu se teme de judecată, căci el se regăsește în cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață“ (Ioan 5, 24).
Conform învăţăturilor Părinţilor bisericeşti, există trei tipuri de judecată. Prima are loc în timpul vieţii, când ne confruntăm cu decizia de a face sau nu voia lui Dumnezeu și când trebuie să alegem dacă urmăm sau nu un gând rău. Al doilea tip de judecată are loc atunci când sufletul părăsește corpul și potrivit Sf. Ap. Pavel „precum le este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecați“ (Evrei 9,27). Cel de-al treilea şi ultimul tip de judecată va avea loc la cea de-a doua venire a lui Hristos. Primul tip de judecată este important.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că un om care se unește cu Hristos în viața aceasta și vede Lumina Necreată, a fost deja judecat și nu trebuie să mai aștepte ce-a de-a doua venire a lui Hristos. Aceasta ne amintește de cuvintele lui Hristos pe care le-am menționat mai sus.
Aș vrea acum să repet cuvintele rostite de Sfântul Vasile cel Mare si de alți Părinţi ai bisericii care spuneau că există trei categorii de oameni ce au fost salvați: sclavii care urmează poruncile Domnului pentru a nu ajunge în Iad, salariații ce se străduiesc să câștige Raiul drept răsplată și fiii care ascultă voia Domnului din iubire pentru El. Astfel pe parcursul întregii vieți trebuie să avansăm treptat de la nivelul de sclav, la cel de salariat, și apoi să dobândim mentalitatea fiului. Adică să trecem de la teamă și de la dorința de recompensă la iubire. Să-L iubim pe Hristos pentru că El ne este mamă, tată, prieten, frate, soț și soție. Astfel putem transcede judecata.
Traducerea şi adaptarea: Lucian Filip; sursa: johnsanidopoulos.com