General vorbind, preoția este o știință terapeutică. Ea are ca scop să-l vindece pe om prin toate mijloacele de care dispune Sfânta noastră Biserică. Prin urmare, aceasta este lucrarea preotului.
Duhovnicul trebuie să știe să vindece omul, adică să lumineze și să elibereze mintea și chiar să transforme toate patimile, pentru că, deși mai înainte acestea au lucrat împotriva firii, acum să lucreze potrivit firii. Este absolut necesară primirea harului dumnezeiesc, care se face în Taina Spovedaniei, dar și o corectă îndrumare ortodoxă, astfel încât să se elibereze și să se lumineze mintea omului. Sunt foarte mulți creștini care vin în mod regulat la Taina Mărturisirii, dar, pentru că nu sunt îndrumați corect, nu se pot elibera de patimi, deoarece lucrarea patimilor nu este independentă de starea minții. Atunci când mintea este luminată și eliberată, patimile lucrează potrivit firii. Iar când mintea este robită logicii, iar omul trăiește în întunecarea minții, atunci și patimile lucrează împotriva firii.
Pentru a-l vindeca pe omul ce vine la el, părintele duhovnic are nevoie, pe de o parte, să săvârșească Taina Sfintei Spovedanii, iar pe de altă parte, să cunoască metoda smereniei ortodoxe și astfel să-i conducă pe fiii săi duhovnicești spre luminarea minții ce mai înainte fusese cuprinsă de întuneric. Pentru ca un medic al trupului să fie considerat specialist, el trebuie să cunoască trei lucruri. Primul, să poată da un diagnostic corect al bolii. Al doilea, să știe bine ce înseamnă sănătatea, adică să știe bine unde-l conduce pe om. Al treilea, să cunoască modurile de terapie care-l vor conduce pe om de la boală la sănătate. Acest lucru este valabil și pentru medicul duhovnicesc. El trebuie să facă o corectă diagnosticare a stării omului. Cu alte cuvinte, trebuie să cunoască de fiecare dată lucrarea patimii și să aibă posibilitatea de a cunoaște în ce constă întunericul minții. Așadar, el trebuie să știe din experiență unde îl va conduce pe om. Și, după cum se știe, sănătatea duhovnicească fiind luminarea minții, omul ajunge în acest fel la vederea lui Dumnezeu. De asemenea, el trebuie să cunoască metoda potrivită pe care o va folosi pentru a-l îndruma la vederea lui Dumnezeu, pe omul care, datorită păcatului, și-a întunecat mintea, iar acesta va trăi atunci ceea ce se numește „asemănarea cu Dumnezeu”. Pentru a avea această cunoștință, duhovnicul trebuie să dețină o experiență personală sau, cel puțin, să exercite și să urmeze metoda terapeutică a Tradiției Ortodoxe.
Prin prisma celor spuse mai sus, putem afirma că există două feluri de terapeuți. Din prima categorie fac parte acei duhovnici care spovedesc, dar în același timp cunosc și metoda terapeutică ortodoxă și știu să-l vindece pe om, adică să-i dea viață și să-i lumineze mintea cea cuprinsă de întuneric și să-l conducă spre îndumnezeire.
Din a doua categorie fac parte preoți duhovnici care săvârșesc Taina Sfintei Spovedanii într-o atmosferă juridică, adică Îl simt pe Dumnezeu mâniat din cauza săvârșirii păcatului și, în consecință, urmăresc să împace dreptatea dumnezeiască, sau, cel puțin, fac această lucrare într-un mod moralist. Când creștinul le spune că a furat, aceștia se limitează la a face o analiză a motivului pentru care trebuie să nu furăm și apoi îl îndeamnă să nu fure. La fel fac și cu toate celelalte păcate. Acești duhovnici nu au cunoștință însă despre întunecarea minții care-l conduce pe om la furt și spre comiterea oricărui păcat și, de asemenea, nu au cunoștință de modul prin care să-l ajute pe creștin să-și lumineze mintea și să-l conducă spre îndumnezeire. Din acest motiv, creștinii rămân nevindecați, săvârșesc aceleași păcate și (sau) izbutesc să scape de anumite păcate trupești și apoi sfârșesc în suficiență de sine, deoarece nu cunosc că trebuie să ajungă la luminarea minții. Sau, mai rău, sunt cuprinși de dezamăgire și deznădăjduiesc pentru că rămân nevindecați.
Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos, Spovedania si vindecarea sufletului, Editura Doxologia, 2011