Prin natura sa, omul trăieşte angajat de griji, preocupat lăuntric, implicat fiind în întregime, dovedindu-se responsabil de sine şi de lume.
Grija poate fi năzuinţă, dar şi degradare.
Grija poate izvorî din bucuria de a trăi ori din frica de a trăi.
Grija poate fi pentru materie, dar şi pentru spirit.
Grija se orientează în afara omului, dar şi spre interiorul omului.
Grija poate fi temporară, dar şi veşnică.
Grija poate să se angajeze şi în rău, dar şi în bine.
Grija lumească, adică cea materialistă, senzorială, limitată, împătimeşte sufletul şi degradează viaţa, şi, prin urmare, trebuie lepădată cu tărie şi cu convingere. Grija duhovnicească, dimpotrivă, îl desăvârşeşte pe om, înfrumuseţează lumea şi împrospătează viaţa.
Plăcerea ademenitoare a materiei duce la epuizare şi moarte, ascetismul trăirii duhovniceşti duce la bucuria şi slava de a fi. Procesul de rupere de grija lumească este sever, dar procesul de înnoire transfigurează totul. Depărtându-ne de grija lumească ne pregătim pentru înnoirea lumii şi ne grijim de lume.
Când problemele lumii vor fi abordate cu grija duhovnicească, va rezulta o viaţă şi o societate armonioasă, în vreme ce abordarea lor în mod materialist duce la conflicte şi neant, atât în societate cât şi în sufletele oamenilor.
Grija care este sădită în oameni prin natură trebuie să fie udată de izvorul Duhului Sfânt, pentru a înduhovnici lumea.
Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 459-460