«De aceea îți zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puțin, puțin iubește» (Luca 7, 47)
Duminica a V-a din Sfântul și Marele Post este dedicată unei persoane care, prin pocăință, smerenie și iubire multă față de Dumnezeu, a devenit sfântă. Biserica ne pune spre asumare duhovnicească modelul de pocăință al unei femei care a fost desfrânată – Maria Egipteanca.
Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului – cel care i-a alcătuit bibliografia spirituală – a surprins momentele esențiale legate de schimbarea care s-a produs în sufletul acestei femei care, dintr-o desfrânată notorie, a devenit o sfântă.
Nu știm nimic despre familia (părinții), cercul de prieteni, mediul în care a crescut Sfânta Maria Egipteanca. Ni se spune doar că, la un moment dat al vieții ei, a decis să plece dintr-un sătuc al Egiptului în orașul cel mai important (metropola), capitala Egiptului – Alexandria (un fel de Londra sau New York al vremurilor respective), iar de aici, la Ierusalim.
Gândul ei a fost unul păcătos, murdar – își planificase să facă drumul cu corabia de la Alexandria la Ierusalim, pentru a-și satisface poftele trupești, lucru care s-a și întâmplat.
Ajungând în Ierusalim, Sfânta Maria Egipteanca a văzut că era multă forfotă și mișcare înspre o anumită direcție, înspre o biserică unde era scoasă spre închinare Cinstita și de viață făcătoare Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. S-a gândit să intre și ea în biserică, ca să se închine, păcătoasă fiind.
Trebuie să reținem acest amănunt: pentru Sfânta Maria Egipteanca, desfrânarea nu era o profesie, o sursă de venit, ci nu făcea altceva decât să-și satisfacă, în mod nesăbuit, poftele trupului; tot ceea ce făcea, împlinea pentru că îi plăcea, nu aștepta niciun fel de recompensă financiară.
Aceasta este forma de degradare morală cea mai condamnabilă: să nu-ți cinstești, în niciun fel, trupul, să-l dedai destrăbălării, să te murdărești, tăvălindu-te permanent în mocirla desfrânării.
În momentul în care s-a urcat în corabie, nu avea bani să-și cumpere un bilet, ca să ajungă la Ierusalim. În locul biletului de călătorie și-a pus drept garanție trupul ei (l-a pus la dispoziția celor care vroiau să-și satisfacă poftele trupului).
În Ierusalim, în momentul în care a ajuns la intrarea în biserică, a constatat, spre stupoarea și dezamăgirea ei, că o putere nevăzută o bloca (era ca un zid, peste care ea nu putea să treacă).
Observa că toată lumea din jurul ei putea să intre, cu foarte mare ușurință, pentru a ajunge să se închine la Sfânta Cruce. Ea era singura privată de această bucurie. Nu găsea o explicație. Nu vedea pe nimeni în fața ei, era doar o forță căreia nu putea să-i facă față și pe care nu o putea zdrobi în niciun fel.
La intrarea în biserică era o icoană a Maicii Domnului. S-a dus în fața acelei icoane și a cerut iertare, gândindu-se că pentru păcatele ei, Dumnezeu nu a învrednicit-o să intre în biserică. A promis că își schimbă viața, că renunță, în mod radical, la păcatul desfrânării – ceea ce s-a și întâmplat.
Timp de 17 ani – ne spune viața scrisă de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului – și-a dedat trupul „dragostei publice” (prostituției, cum am spune noi astăzi). I-a făgăduit Maicii Domnului că va renunța la această viață mizerabilă, care o degrada din punct de vedere spiritual și o cobora sub demnitatea a tot ceea ce numim noi umanitate.
După această făgăduință făcută în fața icoanei Maicii Domnului, a mers înspre biserică și a constatat, spre uimirea și bucuria ei, că poate să intre. S-a închinat la Cinstita și de viață făcătoare Cruce, și apoi s-a reîntors la cea care i-a dat harul pocăinței.
A fost suficient, din partea Sfintei Maria Egipteanca, gândul de renunțare la viața de păcat pe care o ducea și care o degrada din punct de vedere spiritual, ca Maica Domnului să-i dăruiască harul pocăinței. Sfânta Maria Egipteanca a păstrat acest har al prefacerii lăuntrice și a avut grijă de el cu multă responsabilitate.
S-a întors la icoană și a întrebat-o pe Maica Domnului care să fie calea pe care să o ia. Și o voce i-a spus: „Du-te înspre pustiul Iordanului”. Și-a cumpărat trei pâini, cu care a trăit. S-a nevoit și s-a rugat intens, cerând iertare lui Dumnezeu pentru păcatele ei, timp de 47 de ani – așa cum ea însăși îi mărturisește călugărului Zosima.
Părintele Episcop Ignatie a amintit de momentul în care călugărul Zosima o descoperă, în Pustiul Iordanului, pe Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca:
Acesta îi ceruse lui Dumnezeu să-i descopere o formă de nevoință mult mai aspră decât ducea el. Dumnezeu l-a dus într-o mănăstire din ținutul Ierusalimului, care avea un obicei foarte frumos: la începutul Postului Mare, toți călugării plecau din mănăstire în pustie; fiecare mergea pe calea sa singur, fără să fie însoțit de cineva, și se nevoiau, posteau foarte mult, mâncau mai puțin, ca în felul acesta să se bucure de roadele Postului. Se întorceau la mănăstire în Joia Mare, pentru a participa la Liturghia din Joia Mare și la bucuria sărbătorii Învierii Domnului.
Dumnezeu îl inspiră pe călugărul Zosima să se ducă în pustiul Iordanului. Acolo, vede, la un moment dat, o nălucă (o fantasmă) – acesta era sentimentul lui. Nu știa ce era. Avea înfățișare de om, dar el n-a întâlnit pe nimeni în acea pustie. Și, cu cât se apropia mai mult, a văzut că este vorba de o femeie – Maria Egipteanca – pe care, întâlnind-o, i-a cerut să-i povestească toată viața ei. Din această mărturie, pe care Sfânta Maria Egipteanca i-a făcut-o călugărului Zosima, îi cunoaștem viața.
Călugărul Zosima avea în fața lui o sfântă – cea care, atunci când se ruga, se ridica de la pământ; cea care i-a spus pe nume, fără să-l fi întâlnit vreodată; cea care cita din Sfintele Scripturi, fără ca ea să fi fost învățată sau să se fi bucurat de educație.
Zosima rămâne uimit când descoperă un asemenea om, cu o viață așa de sfântă, încât îi cere să-i povestească (așa cum, poate, și noi am fi făcut, dacă am fi întâlnit un om sfânt, în care se sălășluiește harul lui Dumnezeu) cum a ajuns la o asemenea măsură a sfințeniei.
Călugărul Zosima era foarte uimit de ceea ce îi spunea această sfântă, de viața desfrânată pe care a dus-o, precum și de sfințenia la care el era părtaș. Nu-i venea să creadă că Dumnezeu a preschimbat un om așa de păcătos și degradat, într-un sfânt.
Preasfinția Sa a afirmat că fiecare om, indiferent de gravitatea căderilor sale, se poate schimba, cu condiția ca pocăința să fie pe măsura căderii în păcat:
Oricât de păcătoși am fi, oricât de murdari și afundați în mocirla păcatului, dacă ne asumăm, în mod responsabil și consecvent duhul pocăinței, putem deveni oameni sfinți, ca și Sfânta Maria Egipteanca. Putem deveni oameni care au harul lui Dumnezeu, trupul nostru poate să devină un vas al Duhului Sfânt, prin care noi ne adâncim în comuniunea cu Dumnezeu și vedem slava Lui.
Acest lucru se poate întâmpla cu o singură condiție: pocăința noastră să fie pe măsura gravității păcatelor.
În viața Sfintei Maria Egipteanca ni se spune că 17 ani s-a luptat cu duhul desfrânării – exact același număr de ani pe care ea i-a petrecut în desfrânare.
Nimic din viața acestei Sfinte nu este superficial sau tratat cu indiferență. Sfânta Maria Egipteanca, când a primit în dar, de la Maica Domnului, harul pocăinței, a avut o grijă deosebită ca să-l păstreze, luptându-se împotriva rădăcinilor patimilor care erau în ea. Lupta era așa de mare, încât, de multe ori, stătea întinsă pe pământ, într-o stare de inconștiență, indiferent că era frig sau arșița soarelui.
În lupta cu păcatul, față de care Sfânta Maria Egipteanca s-a împotrivit până la sânge, simțea că este cercetată de o Lumină, de harul lui Dumnezeu, și liniștea se așeza în sufletul ei.
17 ani a luptat cu gândul desfrânării și a trăit – așa cum ni se spune – cu două pâini și jumătate (o jumătate de pâine a mâncat-o imediat după ce a plecat de la Biserica din Ierusalim).
De asemenea, Ierarhul Hușilor a amintit de ceea ce ne dă puterea de schimbare a vieții, Sfânta Împărtășanie:
Sfânta Maria Egipteanca nu numai că și-a asumat harul pocăinței depline, însă era și îndrăgostită de Sfintele Taine (Sfânta Împărtășanie). Dumnezeu a rânduit ca Zosima să fie cel care a împărtășit-o înainte de a muri. După prima întâlnire pe care au avut-o, când Sfânta Maria Egipteanca i-a povestit toată viața și nevoința ei din pustie, i-a cerut spunându-i: „Te rog, părinte Zosima, la anul, pe aceeași vreme, să vii și să-mi aduci Sfintele Taine ale lui Hristos” – lucru pe care acesta l-a săvârșit, în mod negreșit.
Oricâtă nevoință am depune, oricât de rugători și postitori am fi, fără Trupul și Sângele lui Hristos – fără viața pe care o primim când ne împărtășim – nu putem să avem comuniune deplină cu El.
În următorul an, când a venit să o cerceteze din nou, călugărul Zosima a găsit-o pe Sfânta Maria Egipteanca moartă. Numele ei era scris pe nisip – Maria (nu îi spusese numele ei). A îngropat-o, împreună cu un leu – ghearele leului l-au ajutat să sape groapa.
Din mărturia Sfintei Maria Egipteanca, călugărul Zosima s-a smerit pe sine însuși și a învățat că sunt atâtea căi de pocăință, atâtea modalități de a ne apropia de Dumnezeu, și – lucrul cel mai important – că niciodată nu suntem prea păcătoși pentru a-L întâlni pe Dumnezeu (sau, așa cum mai spunem noi, că nu merităm să venim la biserică).
Prin harul pocăinței, Dumnezeu poate să facă din criminali, hoți sau desfrânați – sfinți. Așa cum s-a întâmplat cu această femeie care, dintr-o desfrânată notorie a devenit o sfântă de care se minuna un călugăr care a trăit o viață întreagă în curăție și în dăruire deplină lui Dumnezeu.
Sfânta Maria Egipteanca a avut putința de a se pocăi, pentru că Îl iubea foarte mult pe Dumnezeu. Dragostea față de Dumnezeu era „combustibilul” pocăinței, care a fost atât de intensă (profundă), încât a transformat-o dintr-o femeie desfrânată, într-o mare sfântă, de care ne uimim cu toții astăzi.
Și-a asumat radical divorțul de păcat. Nu s-a mai îndulcit, în niciun fel, cu vreun firicel de păcat. Ori de câte ori era covârșită de neputința firii, de gândurile care-i veneau, îi cerea ajutorul celei pe care ea a numit-o Călăuzitoarea (Îndrumătoarea) ei – Maicii Domnului, ca să o întărească și să se adâncească și mai mult în binele schimbării, al pocăinței, pe care și l-a asumat.
Ori de câte ori venim la biserică, să ne străduim să schimbăm ceva în viața noastră, să renunțăm la câte un păcat. Poate că nu vom putea să avem aceeași putere și tărie de caracter extraordinară ca a Sfintei Maria Egipteanca, dar, poate, cu pași mărunți și siguri, vom mai scoate din noi câte un păcat care ne tulbură existența. Acesta este rostul întâlnirii noastre cu Dumnezeu, de aceea venim la biserică, să dăm la o parte zgura păcatului, ca să lăsăm să lumineze în noi Lumina Învierii lui Hristos.
sursa https://episcopiahusilor.ro/