Euharistia – taina vindecării şi îndumnezeirii noastre

Dumnezeiasca Euharistie are darul nemăsurat de a ne „branşa“ la plinătatea vieţii dumnezeieşti. Este toposul întâlnirii cerului cu pământul, a îngerilor cu oamenii, este „cerul pe pământ“, cerul înţeles ca tropos teologic (infuzie a vieţii dumnezeieşti, coborârea Treimii în spaţiul teluricului: „Să Te am pe Tine locuind şi rămânând întru mine, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh“) şi tropos angelologic (de co-slujire a îngerilor cu oamenii: „Fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor Tăi îngeri, care slujesc împreună cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Ta“).

Atunci când prin Dum­nezeiasca Eu­ha­­ristie puterea ce­rului inundă fra­gi­­litatea pământului, omul de­vi­ne fiinţă liturgică, adică îşi tră­ieşte viaţa, bucuriile, grijile, fră­mântările şi neliniştile lă­un­trice în contextul luminat al li­turgicului. Conştientizează fap­tul că firul vieţii trebuie de­ru­­lat în sfera liturgicului. Porii e­­xistenţei lui absorb vinul şi pâi­­nea euharistică. Se îndu­l­ceş­­te din/prin trăirea Li­tur­ghiei (Liturghier, 2012, p. 366: „În­dulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hris­toase, şi m-ai schimbat cu dum­nezeiasca Ta dragoste“). Ori­ce „debranşare“ de la acest con­text liturgic e identică cu pla­sarea omului în lumea lui tha­natos. Ştim din experienţa sfin­ţilor că Liturghia dă viaţă, şi încă belşug de viaţă.

Euharistia – „medicamentul nemuririi“
În Sfânta Liturghie primim „me­dicamentul nemuririi“, Sfân­ta Cuminecătură, frân­gând o singură Pâine, care e un me­dicament al nemuririi, antidot pentru a nu muri, ci a fi vii în Dumnezeu, tratament cu­ră­ţi­tor. Aici ni se dăruieşte Însuşi Hris­tos, sub chipul vinului şi al pâi­nii euharistice, preschimba­te în Trupul şi Sângele Lui. Es­te locul întâlnirii noastre reale, per­­sonale şi comunitare cu Hris­tos şi prin El cu întreaga Sfân­tă Tre­ime. Este toposul şi tro­posul nos­tru de îndumne­ze­i­re.

Acest „medicament“ ne poa­te vindeca de toate rănile mor­ta­­le ale secularizării, înţeleasă ca lipsă de dragoste faţă de via­ţa liturgică a Bisericii. Mai mult, încredinţaţi fiind că este „me­dicament“, niciodată nu vom mai vedea Sfânta Cumi­ne­că­tură ca pe un „premiu“, ca pe o „răsplată“ pentru nevoinţele noas­tre, ci ca pe hrana care ne în­dumnezeieşte şi ne face să de­venim „mai oameni“.

Disponibilitatea anemică în a „digera“ aceste sensuri teolo­gi­ce adânci, pe care ni le oferă Li­turghia, ne „catapultează“ în ce­ea ce mulţi teologi numesc „cri­ză liturgică“.

Misterul liturgic, sensurile pro­funde pe care le reclamă Dum­­nezeiasca Liturghie se cer a fi aprehendate pentru a în­les­ni, a zămisli actul experienţei e­cle­siale, setea de a trăi ceea ce a­u­­zi. Neînţelegând (nu ne­a­părat lo­gic), nu ai cum să tră­ieşti (cele li­turgice), şi ne­tră­in­du-le, nu ai cum să le înţelegi. Tră­irea are drept premisă teo­lo­­gică înţe­le­ge­rea, tâlcuirea ac­te­lor, a texte­lor liturgice. E­xer­ci­ţiul (în sensul de askisis) her­me­neutic pe tex­tele Liturghiei ne poate face imuni la valul de „cri­ză liturgică“ care bân­tuie so­cietatea de azi.

Această „criză“ îşi are confi­gu­raţia ei precisă: creştinul, în ge­neral, are o conştiinţă foarte la­xă din punct de vedere liturgic, în sensul că se rezumă doar la Liturghia duminicală, fă­ră perspectiva şi tensiunea aş­teptării de a-I sluji Domnului pe cât mai des cu putinţă posibil. În acest sens, (unii) mirenii de­vin simpli asistenţi în actul li­turgic. Totul e transformat în „ce bine m-am simţit astăzi la sluj­bă“, fără să simţim că viaţa noas­tră este reconfigurată din te­melii prin participarea la os­pă­ţul euharistic: „Arată-mă lo­caş numai al Duhului Tău şi să nu mai fiu sălaş păcatului, ci Ţie casă, prin primirea Îm­păr­tă­şaniei“.

Împărtăşire rară sau deasă – falsă dilemă
Această lipsă de metaboliz­a­re a duhului pe care îl implică Dum­­nezeiasca Euharistie este strâns legată de perspectiva fal­sei dileme despre rara sau dea­sa împărtăşire, dilemă amplu dez­voltată în cadrele rapor­tu­­lui din­tre vrednicie şi nevrednicie.

Motivul cel mai des invocat în favoarea unei cât mai rare îm­părtăşiri este nevrednicia. Con­siderăm că este o motivaţie di­a­bolică, chiar dacă termenul es­te foarte dur. De ce? Nevred­ni­cia care ne ţine departe de Hris­tos este una diavolească. În schimb, nevrednicia care ne a­propie de Hristos, singurul ca­re ne face cu adevărat vrednici („Şi mă învredniceşte ca, fără de osândă, să mă împărtăşesc cu Preacuratele Tale Taine“), ca urmare a inimii noastre zdro­­bite de durerea pocăinţei, es­te una dumnezeiască.

Diavolul lucrează întotdea­u­na în contratimp: când pri­mi­­lor oa­­meni, Adam şi Eva, Dum­­nezeu le-a spus să nu mă­nânce din pomul cunoştin­ţei binelui şi ră­ului, diavolul le şopteşte să mă­nânce că vor a­junge ca Dum­­nezeu; când Hris­tos, în Le­­gea harului, ne spu­ne: „Lu­aţi, mâncaţi (…); Beţi dintru a­ces­ta toţi (…)“, dia­­volul ne şop­teş­­te că nu suntem vrednici, deci să nu mân­căm. Prin ur­ma­­re, diavolul ne şop­teşte să mân­­căm tocmai a­tunci când nu trebuie să mân­căm şi să nu mân­­căm tocmai atunci când e ne­voie să mâncăm.

Pentru foarte mulţi func­ţio­nea­ză următorul clişeu: deasa îm­părtăşire # bagatelizare, res­­pe­ctiv rara împărtăşire # con­şti­­entizare, evlavie, cinste. În o­pinia noastră aceste clişee pot fi şi inversate: deasa îm­păr­tă­şi­re # frică şi cutremur, respectiv ra­ra împărtăşire # ba­ga­te­li­za­re. S-ar putea ca „adevărul să fie undeva la mijloc“: „Personal, nu cred că administrarea di­s­cre­­ţionară a Sfintelor Taine e un spectacol ziditor de suflet, ca­­re să excludă şi perspectiva ba­nalizării, dar în aceeaşi mă­su­ră deplâng vidul duhovnicesc din faţa preotului care, cu po­ti­rul în mâ­nă, strigă: Apropiaţi-vă!, fără ca cineva să se mişte. Între cele do­uă extreme – frecvenţa ne­cen­­zurată şi absenţa pioasă – a­de­vărul poate fi, ca de obicei, la mij­loc“ (Bartolomeu Anania, ar­hiepiscopul Clujului, Cartea des­­chisă a Împărăţiei. O înso­ţi­re liturgică pentru preoţi şi mi­reni, Bucureşti, Editura In­sti­tu­­tu­lui Biblic şi de Misiune al Bi­se­ricii Ortodoxe Române, 2005, p. 251). Domnul ne cere con­şti­in­ţă curată, sete de a-L pri­mi sub chipul Euharistiei, nu dez­ba­­teri în ceea ce priveşte di­lema ra­ră sau deasă îm­păr­tă­şanie.

Euharistia – şcoala unde învăţăm să mulţumim
Sfânta Liturghie este prin ex­celenţă actul de mulţumire al o­mului pentru toate bunătăţile pe care le revarsă Dumnezeu pes­te umanitate şi peste creaţie (Li­­turghier, 2012, p. 172: „Pen­tru toate acestea mulţumim Ţie şi Unuia-Născut Fiului Tău şi Du­hului Tău celui Sfânt, pentru toate pe care le ştim şi pe ca­re nu le ştim; pentru binefa­ce­­rile Tale cele nearătate şi a­ră­tate, ce ni s-au făcut nouă“).

În frumuseţea slujirii şi par­­ti­­cipării la Euharistie în­vă­ţăm cu adevărat cum să mul­ţumim. E­u­­haristia este ar­he­tipul ori­că­rei mulţumiri (Li­tur­ghier, 2012, p. 175: „Ale Ta­­le dintru a­le Tale, Ţie adu­cem de toate şi pen­tru toa­te“). Toate actele noas­tre de mul­ţu­mi­re de aici îşi trag o­bâr­şia (Li­turghier, 2012, p. 172: „Să mul­ţumim Domn­u­lui“).

Dacă nu ştim să mulţumim pen­tru toate („cruce, groapă şi pen­tru înviere“), e semn că în­că nu am frecventat şcoala mul­­ţ­umirii din spaţiul Li­tur­ghiei, Sfân­­ta Euharistie. Ori­ce ne­mul­ţu­mire de a noastră e si­­no­nimă cu disocierea de du­hul Li­tur­ghiei, dacă nu chiar ne­ga­rea, vo­lun­tară sau invo­lun­­tară, a ei.

PS Ignatie, Episcopul Huşilor