Sunt anumite persoane în preajma cărora poţi să trăieşti o stare de libertate deplină. O stare de risipire, dacă vreţi, dar în sensul frumos al cuvântului. Şi cred că fiecare dintre noi am întâlnit cel puţin un om în preajma căruia simţi că zbori, simţi că sufletul se povesteşte pe sine cu atâta naturaleţe, cu atâta deschidere, cu atâta drag, chiar dacă pe acea persoană n-ai văzut-o de foarte multe ori. De ce? Pentru că în acel om este multă libertate, este harul libertăţii, care se transmite şi în cei pe care îi întâlneşte. Cred că aţi întâlnit şi oameni la polul opus, în preajma cărora te timorezi, simţi o stare de inhibiţie. Bun, sigur, poate să facă parte şi din structura ta de om, că poate eşti mai timid, mai inhibat, nu ai curajul acela de a vorbi în faţa cuiva nu numai dacă nu-l cunoşti, ci poate şi dacă-l cunoşti. Acestea sunt accente, nuanţe, care ţin de structura sufletească a fiecăruia. Dar, cu toate acestea, acelaşi om, care poate se deschide foarte greu, trăieşte anumite momente de inhibiţie, totuşi, lângă omul care este liber în Hristos, nu-i încorsetat de nicio patimă, are această stare de libertate, această putere de a-şi întinde aripile, poţi să te deschizi cu foarte multă naturaleţe.
Dar sunt oameni în faţa cărora devii opac, parcă îţi vine să mai pui vreo două sute de lacăte. Şi nu reuşeşti să comunici în niciun fel. Sigur că aici poate fi ispita judecăţii, e cauzată şi de lipsa noastră de libertate, dar undeva ceva nici dincolo nu funcţionează cum trebuie. Sigur, nu trebuie aplicată ad litteram această paradigmă, căci în cele mai multe situaţii smerit ar fi să ne asumăm noi faptul că poate nu reuşim să ne deschidem în faţa celuilalt şi e mult mai uşor să zici că celălalt nu are libertate interioară, că s-ar putea să fie robit de anumite patimi, e foarte simplu să arunci pisica în ograda celuilalt. Smerenia este cea care te învaţă în primul rând pe tine să te evaluezi, să te autoscanezi, să te radiografiezi şi să-ţi vezi toate hibele şi toate bubele care sunt în tine şi pe care le conştientizezi. Să ştiţi că noi în faţa propriei conştiinţe nu ne putem minţi niciodată; ne minţim în faţa celor din jurul nostru, ne fardăm teribil de bine, vrem să pozăm mai mult decât suntem, dar în faţa propriei tale conştiinţe nu poţi să te minţi niciodată, oricât ar fi de anesteziată această voce a conştiinţei, nu te poţi ascunde niciodată. Cu atât mai mult când este vorba de păcat.
Şi ştiţi că am mai spus de multe ori, pentru că asta trăiesc şi eu, nu sunt scutit, nu sunt mai bun decât niciunul de aici: cea mai grea luptă este cea cu tine însuţi. Nu este luptă mai mare. Cu celălalt o mai rezolvi, îl mai ignori, te mai rogi, mai rabzi, dar lupta cu tine însuţi este groaznică. Când descoperi câte lucruri ar trebui să faci şi în ce proces de revizie tehnică ar trebui să intri şi că n-ar trebui să mai circuli nicăieri, pentru că s-ar putea să accidentezi şi să pui în pericol vieţile celor din jurul tău. Grea luptă. Însă Hristos este Cel Care ne va ajuta fiecăruia dintre noi.
De aceea, mă iertaţi, eu nu cred într-un echilibru. Nu va veni niciodată. Puteţi să-l căutaţi, nu va veni niciodată. Va veni altceva: o luptă pentru a fi mai buni, pentru a ne îndumnezei, o tensiune pentru a fi mai aproape de Hristos, dar echilibrul acela după care poate că tânjiţi nu-l veţi găsi. Veţi găsi altceva, o anumită aşezare a conştiinţei, o stare de har care şi aia e o tensiune.
Uitaţi-vă în vieţile sfinţilor. Gheron Iosif Isihastul, câte tensiune era acolo. Şi în scrisorile pe care le trimitea ucenicilor săi. Părintele Sofronie, Sfântul Siluan Athonitul, o întreagă tensiune. Dacă citiţi viaţa Sfântului Siluan Athonitul şi veţi număra momentele de “echilibru”, să ştiţi că sunt mult mai puţine decât cele de tensiune şi de luptă pentru a-L câştiga pe Dumnezeu, pentru a-L dobândi pe Dumnezeu în viaţa ta.
Sigur că la nivel psihologic poţi să fii un om non-conflictual. Dar nu asta înseamnă, cel puţin pentru mine, echilibru. Slavă Domnului, ne-am bucura ca lumea să fie măcar în felul acesta, să zicem non-conflictual şi ca omul să nu fie dificil, un om în preajma căruia să-ţi fie imposibil să stai şi să simţi că nu-i numai o cruce, ci o mie de cruci pentru tine să stai lângă un om extrem de dificil. Fie în viaţa de familie, fie colegul tău de şcoală sau prietenul tău, este groaznic dacă dai peste un asemenea om. Sigur că un asemenea om trăieşte nişte rupturi interioare, nişte dezechilibre, dacă vreţi. Dar starea aceasta de aşezare sufletească înseamnă mai mult decât echilibru.
Extras din conferința PS Ignatie, Episcopul Hușilor – De la echilibrul interior, la echilibrul vieții, 2017