„A trăi înseamnă să nu fii mâhnit, să nu judeci pe nimeni, să nu superi pe nimeni şi cu toţii să fii respectuos. Pentru mireni (creştinii din lume), rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, iar pentru călugări – iubirea de sine.“
„Tristeţea vine din îngâmfare şi de la diavol. Vine din îngâmfare când nu ni se face voia, când ceilalţi nu vorbesc despre noi aşa cum am vrea şi, de asemenea, vine din râvna de a depune eforturi peste puterile noastre.“
Cine îşi reţine şi îşi înfrânează limba, acela îşi înfrânează şi trupul. Cine îşi stăpâneşte limba, va scăpa de orice rău ce provine de la limbă. Limba este un rău neînfrânat.
Mulţi au căzut de ascuţişul săbiei, dar mai mulţi din cauza limbilor, pentru că limba este sabie cu două tăişuri, care pe nesimţite înjunghie trupul şi sufletul vorbăreţilor în deşert din adunările deşarte.
Clevetirea înseamnă învinovățire, vorbire de rău. Clevetitorul îl vorbește de rău și-l învinovățește pe aproapele său. Sfântul Vasile cel Mare zice:
„Clevetirea este a vorbi în lipsa fratelui, cu scopul de a-l defăima, chiar dacă ceea ce se spune este adevărat.“
Iacov, ruda Domnului, povățuieste, zicând:
Rugăciunea este armă puternică, tezaur nesecat, bogăție niciodată necheltuită, adăpost liniștit, liniște netulburată – și rădăcina și izvorul și maica nenumăratelor bunătăți este rugăciunea: ea este mai puternică decât însăși autoritatea împăratului. Iar rugăciunea eu o înțeleg nu ca pe ceva săvârșit la întâmplare, cu nepăsare și împrăștiere, ci cu înflăcărare și cu străduință, ieșind dintr-un suflet ca suferă și dintr-o minte adânc concentrată. Numai o astfel de rugăciune urcă la cer.
Desfrânarea și preadesfrânarea este întinarea inimilor omenești de poftele trupești. Nu mulți dintre voi ați citit Biblia, dar dacă ați citi-o, v-ați îngrozi cu ce cuvinte înfricoșătoare înfierează Sfânta Scriptură pofta trupească, v-ați înfricoșa de asprimea cu care se referă Scriptura Vechiului Testament la acest păcat greu, ați afla că, dupa Legea lui Moise, preadesfrânarea se pedepsea cu moartea.
Uneori, din pricina puternicei lucrări a întristării se pierde toată puterea sufletului; sufletul parcă îşi pierde putinţa de a mai simţi ceva: în acest timp încep să spun cu voce tare, în chip silit şi maşinal, numai cu limba, „Slavă lui Dumnezeu!” – şi sufletul, auzind slavoslovirea lui Dumnezeu, începe, puţin câte puţin, să se învioreze, apoi să se îmbărbăteze, să se liniştească şi să capete mângâiere. Cei asupra cărora Dumnezeu îngăduie să vină necazuri nu ar putea să le ţină piept acestora dacă nu i-ar sprijini în chip tainic ajutorul şi harul lui Dumnezeu. Iarăşi: fără necazuri omul nu poate dobândi acea mângâiere tainică, adevărata mângâiere, ce i se dăruieşte după măsura necazului său, precum a spus Psalmistul: După mulţimea durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu (Ps. XCIII, 19).
Bea apă, din izvorul de unde beau caii. Calul dintr-o apă rea nu va bea niciodată .
Așterne-ți acolo,unde își face culcuș pisica.
Mănâncă fructul, care a fost atins de un vierme.
Culege cu îndrăzneală ciuperca, pe care stau gâzele.
Ceea ce contribuie în mod deosebit la păstrarea atenţiei când te rogi este pronunţarea rugăciunii foarte rar. Adică fără grabă, în aşa fel încât duhul tău să poată rămâne cu uşurinţă „închis” în cuvintele rostite, fără a-i scăpa un singur cuvânt.
Pronunţă-le cu voce auzibilă când te rogi singur: acest lucru de asemenea te va ajuta să-ţi fixezi atenţia. Se poate cu uşurinţă – şi trebuie făcut acest lucru – să exersezi rugăciunea spusă cu atenţie atunci când îţi împlineşti “canonul de rugăciune” în chilie.
Pe acesta se cuvine să-l cunoaşteţi, ca să nu aducem noi laudă postului celui trupesc în sine şi pentru sine, ci să-l lăudăm ca lucrător pentru alte virtuţi, de folos sufletului. Pentru că şi dumnezeiescul Pavel spune că osteneala trupească este de puţin folos [I Timotei 4:8].
De aceea şi Părinţii cei purtători de Dumnezeu, care grăiesc din cele trăite de ei, nu îngăduie posturile prea îndelungate, ci ei socotesc că este mai de cinste şi mai bine primit a mânca o singură dată pe zi şi a nu se sătura.
Invidia, răutatea şi ura vin din mândrie şi din lipsa de dragoste pentru aproapele. Tămăduirea acestor patimi stă mai întâi în recunoaşterea neputinţei proprii, cu smerenie şi sinceritate, înaintea lui Dumnezeu şi a părintelui duhovnic.
Ce să facă, atunci, cei pe care îi tulbură şi îi nelinişteşte oarecum fără voia lor neiubirea şi răutatea, invidia şi ura sau îi tulbură necredinţa?
Vezi că pomul îşi dăruieşte rodul tuturor, dar tace; fântâna pe toţi ne adapă, dar tace; la fel şi celelalte făpturi ale lui Dumnezeu ne aduc folos, însă rămân tăcute. Căci ele aşa au fost rânduite de către Ziditorul şi, necuvântând, propovăduiesc slava şi lauda lui Dumnezeu, dându-ne prilej şi nouă, celor care le folosim spre trebuinţa noastră, să slăvim şi să lăudăm bunătatea Domnului.
Rugăciunea întotdeauna trebuie să fie înălţarea minţii şi a inimii către Dumnezeu. Când, înălţându-ne către Dumnezeu, Îl preamărim, Îi mulţumim şi Îl rugăm să ne dăruiască bunuri duhovniceşti, cu conştiinţa şi cu sentimentul măreţiei Lui şi a binefacerilor Lui, şi a milostivirii Lui celei mari, atunci ne rugăm sau ne aflăm în stare de rugăciune… Dacă noi, rostind rugăciuni, nu facem numai să pronunţăm cuvinte, ci avem şi gânduri şi sentimente potrivite, tocmai aceasta este rugăciunea adevărată.
Cel ce doreşte neîncetat a se ruga, să se înfrâneze întru toate şi să fie ascultător Bătrânului căruia îi slujeşte. El trebuie să se spovedească curat şi să aibă în cuget înţelegerea că şi prin duhovnicul, şi prin Bătrânul său Domnul îl povăţuieşte cu harul Său; atunci nu va avea gânduri rele împotriva lor. Pe un astfel de om, pentru a sa sfântă ascultare, gânduri bune de la har îl vor învăţa, iar el va propăşi în smerenia lui Hristos. Dar de va gândi: nu am nevoie să mă sfătuiesc cu nimeni, şi-şi va părăsi ascultarea, se va face mânios, şi nu numai că nu va propăşi, dar îşi va pierde şi rugăciunea.
„Fie ca inima ta să nu pizmuiască pre cei păcătoşi, mai bine fii mereu în frica Domnului.” /Pilde 23:17/
1. Eşti om botezat, adică curăţit de necurăţia dintru început şi plivit de buruiana cea străveche. Necurăţia cea dintru început şi buruiana cea străveche au izvorât din păcatul cel dintru început şi străvechi al strămoşilor. Oare preţuieşti cum se cuvine mila şi prea-marele dar ce ţi s’a dat prin botez?
Eu mă spăimânt şi nu mă pricep cum creştinii din vremea noastră pot prăznui duminicile şi celelalte sărbători de peste an şi să se bucure duhovniceşte cu bucuria cea adevărată, dacă nu se împărtăşesc adesea cu dumnezeeasca împărtăşanie şi în ce constă sărbătoarea şi prăznuirea lor?
Aşa dar cu adevărat cei care nu se împărtăşesc des se lipsesc (o, ce nenorocire!) de toate aceste bunătăţi cereşti şi dumnezeeşti, dar totodată sunt şi călcători ai poruncilor şi stăpâneştilor hotărîri ale Domnului, precum am spus, ale canoanelor apostoleşti şi sinodale şi încă şi ale tuturor sfinţilor locali, precum am arătat pe larg mai înainte.
La citirile de la dumnezeieștile slujbe nu scăpați prilejul, fraților, de a vă îmboldi unii pe alții spre ascultare. Căci așa cum la o masă sensibilă îi îndemnăm și îi poftim pe vecinii noștri să mănânce, și pe cei pe care-i iubim mai mult decât pe alții îi silim să mănânce, tot așa și la masa aceasta hrănitoare de suflete trebuie să fim cu băgare de seamă și să-i îndemnăm pe vecinii noștri, ca să nu fim osândiți ca unii ce nu ne iubim unii pe alții și să pierdem faptul de a fi ucenici ai lui Hristos; fiindcă El spune:
Fericit este omul care nu se mânie degrab şi nu primeşte mânia. Cel ce nu este stăpânit de duhul iuţimii, nu supără pe Duhul Sfânt. Un om blând ca acesta, de toţi se slăveşte, de îngeri se laudă şi este iubit de Hristos. Trupul şi sufletul acestuia, totdeauna este sănătos. Iar cel ce este stăpânit de duhul iuţimii, se mânie de multe ori pentru nimic şi-şi ucide sufletul său.