„ Încearcă să faci din viața ta întreagă o slujbă adusă lui Dumnezeu. Dacă faci o lectură acasă , începe printr-o scurtă și arzătoare rugăciune pentru ca Dumnezeu să te învețe și să te lumineze în credință , în evlavie și in cunoașterea atentă a datoriilor tale. Nu citi niciodată numai pentru a umple sau a consuma timpul, pentru a nu înjosi CUVÂNTUL, care trebuie să servească în întregime mântuirii noastre și nu de umplutură, de divertisment sau de petrecut timpul agreabil”.
„Pe voi toți câți credeți în Domnul vă cheamă să-L urmați, să ridicați povara Lui, crucea Lui. Nu vă temeți, deci! Înaintați cu îndrăzneală! Să nu vă înspăimânte atacurile diavolilor, care vă împiedică să mergeți pe acest drum. Scuipați-l pe diavol, alungați-l cu crucea Domnului, în numele Lui. Priviți în înălțime și Îl veți vedea pe Însuși Domnul Iisus Hristos, care umblă împreună cu voi și ușurează drumul vostru. Amin.”
Postul adevărat este înstrăinarea de păcat, înfrânarea limbii, oprirea mâniei, îndepărtarea de pofte, de bârfeli, de minciună, de jurământul strâmb. Lipsa acestora este post adevărat.
Pentru ca postul să fie vrednic de laudă, nu-i de ajuns numai să ne înfrânăm de la mâncăruri. Trebuie să postim astfel ca postul să fie primit şi bineplăcut lui Dumnezeu.
În neputinţele mele, printre picături, ca de obicei, nădăjduiesc să vă răspund la scrisoarea dumneavoastră. Mă rugaţi să fac rugăciuni pentru mama dumneavoastră suferindă şi pentru fiul ei bolnav, care este principalul sprijin al familiei şi împreună cu aceasta să îi alin în necazul lor. Deşi sunt nevrednic şi păcătos, totuşi nu pot să refuz să fac acestea pentru că porunca Apostolului spune: „vă rugaţi unul pentru altul ca să vă vindecaţi” (Iacov 5, 16).
Neguţători duhovniceşti suntem, fraţilor, şi ne asemănăm neguţătorilor lumeşti. Neguţătorul îşi socoteşte în fiecare zi câştigul şi paguba şi, de s-a păgubit, se sârguieşte şi se îngrijeşte cum iarăşi să împlinească.
De nu suntem în stare să dorim moartea din pricina răcelii noastre faţă de Hristos şi din iubirea ce o nutrim faţă de cele stricăcioase, măcar să întrebuinţăm aducerea aminte de moarte ca pe o doctorie amară împotriva păcătoşeniei noastre, fiindcă pomenirea morţii – aşa numesc Sfinţii Părinţi această aducere aminte –, împropriindu-se sufletului, taie prietenia lui cu păcatul, cu toate desfătările păcătoase.
Sfânta Scriptură este fără de greşeală. Ea este rânduiala Cosmosului, lăsată de Dumnezeu. În Sfânta Scriptură se lămureşte rostul fiecărui om şi fiecărui neam. Tot cuvântul dumnezeiesc din această sfântă Carte a Cărţilor este şi descoperire a adevărului, şi dreptar în viaţă. Toată civilizaţia modernă nu a izbutit să clintească nici măcar un cuvânt al Sfintei Scripturi. Toată ştiinţa Europeană nu e în stare să înlocuiască nici măcar o poruncă a Domnului.
Praznicele bisericeşti ne pun întru cunoştinţă cu privire la purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii, ne învaţă să Îl iubim pe Dumnezeu şi să Îi mulţumim şi totdeauna să avem în vedere viaţa viitoare, care nu va avea sfârşit, şi să ne pregătim de ea.
De ce Sfânta Biserică pomeneşte şi prăznuieşte în fiecare an cele mai mari evenimente ale lumii creştine, cum ar fi: Bunavestire, Naşterea lui Hristos, Botezul Domnului, Învierea şi celelalte?
“Sunați din trâmbiță la lună nouă, în ziua însemnată a sărbătorii voastre” (Ps. LXXX, 3).
Poruncă profetică sunt cuvintele acestea! Dar citirile din Sfânta Scriptură, pe care le-am ascultat astăzi, sunt mai puternice decât sunetul trâmbiței și mai lămurite decât orice instrument muzical. Nu vestesc sărbătoarea premergătoare acestor zile.
Omul credincios, care ia seama pururea şi întocmai la poruncile lui Dumnezeu, când face toate poruncile dumnezeieşti şi-şi îndreaptă cugetul spre înălţimea lor, adică spre o vieţuire şi o curăţie fără de prihană, atunci găsindu-şi măsurile lui, se va afla pe sine însuşi neputincios şi neînstare să ajungă la acea înălţime a poruncilor, ba chiar şi foarte sărac, adică nevrednic de a primi pe Dumnezeu, de a-I da mulţumire şi slavă, ca unul care n-a dobândit încă niciun bine propriu; iar cel ce cugetă acestea despre sine însuşi, întru simţirea sufletului, acela va plânge negreşit cu plânsul cel cu adevărat preafericit. Iar plânsul acesta va primi mângâierea şi va face blând sufletul său.
Sfântul Grigorie a spus: ”A cerceta cauzele ascunse ale judecăților lui Dumnezeu nu este altceva decât numai împotrivirea mândriei noastre păcătoase față de sfaturile sau hotărârile Lui.” Datoria noastră este ca în orice fapt neobișnuit să repetăm cuvintele Sfântului Pavel: O, adâncul bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecățile Lui și cât sunt de nepătrunse căile Lui! (Rom.11, 33)
Sfântul Ioan Maximovici, Iliotropion sau acordul dintre voia omului și voia lui Dumnezeu, Editura Egumenița, p. 56
– Părinte, cum se poate izbăvi cineva de strâmtimea inimii, de greutatea ce o are în a da?
– Ce, eşti zgârcită? O să te arunc afară! Şi la ascultare, de pildă, când eşti la arhondaric, să iei o binecuvântare generală, ca să poţi da. Nu vezi şi Dumnezeu cu câtă îmbelşugare dă tuturor binecuvântările Sale? Dacă cineva nu se obişnuieşte să dea, se învaţă zgârcit şi după aceea îi vine greu să dea.
Postul stă nu numai în a mânca rar, ci în a mânca puţin; şi nu numai în a mânca o dată, ci în a nu mânca mult. Nechibzuit este postitorul care aşteaptă până la ceasul mesei ca atunci să se dedea mâncatului cu nesaţ atât cu trupul, cât şi cu mintea.
Toţi ştiu că începătura a tot binele este rugăciunea, mijlocitoarea vieţii veşnice şi a mântuirii. Sunt nevoit, dar, să vă grăiesc de dânsa, pe cât voi putea, ca unora ce, deprinzându-vă a vieţui în rugăciune şi îndeplinindu-vă de-a pururea lucrurile lui Dumnezeu, cuvântul acesta şi mai silitori să vă facă pe voi. Iar, pe de altă parte, ca cei ce vieţuiesc molatic în rugăciune şi îşi lasă sufletul pustiu, să-şi cunoască paguba pentru vremea trecută şi să nu se lipsească de mântuire în cealaltă vreme.
Nu putem educa un copil mic fără să-l pedepsim deloc. Trebuie să vă amintiţi că fac o foarte mare greşeală părinţii care sunt îndrăgostiţi de copiii lor mici, se extaziază de ei, le iartă totul, nu îi pedepsesc niciodată. Despre aceştia, înţeleptul Sirah a zis: răsfaţă-l pe copil, şi te va înfricoşa (Sir. 30, 9).
Chenodoxia (kenodoxia), slava deşară sau vanitatea, este o patimă de căpetenie şi izvor al nenumăratelor boli ale sufletului.
Sfântul Ioan Casian spune despre ea că se manifestă „în multe forme , căci are multe feţe şi multe chipuri”, fiind dispusă în două trepte.
Cumplită este patima aceasta și are multe capete. Din pricina slavei deșarte unii oameni iubesc cu înfocare slujbele înalte, alții banii și averile, alții puterea. Și tot așa mergînd înainte, slava deșartă îi face pe unii ca, tot de dragul ei, să dea milostenii.
Nu e de mirare că oamenii umblă după slava deșartă cînd sunt bogați, cînd sunt puternici. Grozăvia e că oamenii găsesc în stări cu totul contrarii pricini pentru a umbla după laudele lumii.