O, preaminunate Serafime, mare făcător de minuni din Sarov, pentru toţi cei ce aleargă la tine ajutătorule cel grabnic ascultător, în zilele vieţii tale nimeni de la tine sărman n-a ieşit, ci tuturor plăcută le-a fost vederea feţei tale şi glasul cel cu bună întâmpinare a cuvintelor tale. Pe lângă acestea şi darul tămăduirilor, darul înainte vederii şi darul vindecărilor sufletelor celor neputincioase cu îmbelşugare în tine s-au arătat.
1) Nu fi trândav, nu dormita când citeşti şi nu te pleca degrab către somn.
2) Alungă trândăvia în rugăciune şi ia aminte cu osârdie la cuvintele psalmilor.
3) Să nu viseze mintea ta la locurile unde sunt ospeţe şi veselie.
(…) şi, totuşi, aproape toţi trâmbiţează sau, mai bine zis, aproape la toţi se trâmbiţează. Cineva se apropie de inimă, pune lângă ea gura sa şi trâmbiţează, iar omul ascultă şi este încântat. Măcar de ne-ar potoli gândul că sunetul acestei trâmbiţe, chiar dacă, să zicem, este a noastră, totuşi el este produs de o putere străină nouă! Iar asta nici măcar nu ne trece prin minte; dimpotrivă, lauda ni se pare atât de dreaptă, încât a te pune de-a curmezişul ei este oarecum nepotrivit.
„Adeseori se strecoară în tonul meu o notă de insistenţă; nu suport să fiu contrazisă, şi deseori îmi jignesc aproapele vorbind tăios.”
Mai pe şleau, ar fi trebuit să ziceţi: „Vreau să fiu împărăteasă în cercul meu, ca totul să se mişte după porunca mea.” Aceasta este iubirea de stăpânire, una dintre fiicele întâi-născute ale trufiei, tovarăşa întărâtării şi a mâniei. Iată în care tagmă vă aşază mişcările şi faptele ce se strecoară câteodată în dumneavoastră!
[Evr. 11, 33-40; 12, 1-2; Mt. 10, 32-35, 37-38; 19, 27-30]. Sfânta Biserică săvârşeşte pomenirea sfinţilor în toate zilele anului; dar întrucât sunt şi bineplăcuţi ai lui Dumnezeu care s-au nevoit neştiuţi de nimeni, nedescoperiţi Bisericii, aceasta, cu ţelul de a nu-i lăsa lipsiţi de cinstire, a rânduit o zi în care proslăveşte pe toţi cei ce din veac au bineplăcut lui Dumnezeu, ca să nu rămână nici unul neproslăvit de ea.
Se pare că este foarte clar şi că nu necesită lămuriri. Sufletul doritor de curăţie, şi mai ales, cel ce a gustat deja din dulceaţa liniştii lăuntrice, nu poate să nu sufere când se stârnesc în el patimile murdare sau când i se tulbură în vreun fel liniştea lăuntrică. El este atunci, nemulţumit de sine şi se mânie din pricina stării neplăcute în care se află. Dorind să se păzească pe viitor de asemenea situaţii, el trebuie să-şi impună regulile cunoscute pentru respingerea cauzelor acestei stări.
Să alergăm la Cel ce poate să ne mântuiască din moartea păcatului, cu rugăciune intensă și lacrimi fierbinți și vrăjmașul va pleca degrab. Căci se spune în Psalmi: Și Mă cheamă pe Mine în ziua necazului tău și te voi izbăvi și Mă vei preaslăvi. Te-a rănit vrăjmașul? Dar Domnul te-a tămăduit. Te-a tulburat acela? Dar Cel ce a zis mării Taci, liniștește-te! a potolit și gândurile care se zbuciumă în noi precum valurile. Și o, binefacere!, nu apucăm bine să-L chemăm, și Cel Bun vine cu milă și îndurări și împlinește rugăciunea celui ce se roagă și risipește norul întristării și aduce în inimă lumină prin gândurile bune.
Sf. Serafim de Sarov: “Fără a merge pe calea pocăinţei, oamenii încearcă să trăiască în deplină bucurie, şi cad”
Neîndoielnic să ajungi la pocăinţă şi ea va mijloci la Dumnezeu pentru tine. Pururea să spui această rugăciune a Sfântului Antioh:
„Încrezându-mă, o, Doamne, în adâncul nemărginit al bunătăţii şi iubirii Tale, îţi închin această rugăciune din gură spurcată şi din buze necurate: Adu-Ţi aminte de mine pentru Sfânt Numele Tău, Tu cel ce m-ai răscumpărat cu Prea Sfânt Sângele Tău, Tu cel ce m-ai pecetluit cu Duhul Tău cel Sfânt şi care m-ai scos din adâncul păcatelor mele spre a nu fi înghiţit de vrăjmaşul sufletelor noastre.
Când avem înaintea noastră două rele, şi oricum trebuie să alegem una, s-o alegem pe cea mai uşoară. De pildă: în timp ce ne rugăm, ne vin vizitatori. Ce vom face? Vom opri rugăciunea, sau îi vom întrista pe fraţi, lăsându-i să aştepte? În situaţia aceasta, o vom prefera pe prima, pentru că iubirea este mai înaltă decât rugăciunea. Rugăciunea este o virtute în parte, în timp ce iubirea cuprinde înlăuntrul ei toate virtuţile.
(…)Lucrul cel mal important al vieţii noastre este starea inimii şi aşa cum este cineva în inima sa, aşa îl are şi Dumnezeu, indiferent de orice deosebiri şi întâietăţi vizibile. Vreau şi astăzi să vă opresc atenţia asupra aceluiaşi gând, ca să vă învăţ să vă preţuiţi cum se cuvine mişcările lăuntrice şi să vă pregătesc să vă vegheaţi inima cu mai multă atenţie, să vegheaţi la tot ce intră şi ce iese din ea.
Pentru aceasta nu voi trece la consideraţii prea largi. Vă voi prezenta doar câteva cazuri şi câteva exemple din cuvântul Lui Dumnezeu şi din vieţile sfinţilor, pentru întărirea acestui adevăr.
“S-a înălţat Domnul în slavă la ceruri. Cum S-a înălţat Acela care, Dumnezeu fiind, este pretutindeni şi pe toate le plineşte?! Şi-a înălţat natura omenească. Este omul din El, cel pe care l-a înălţat la ceruri.
Domnul S-a înălţat şi S-a aşezat de-a dreapta Tatălui şi a lui Dumnezeu. Cum S-a aşezat de-a dreapta lui Dumnezeu Cel care petrece de-a pururi nedespărţit împreună cu El, într-o singură cârmuire şi sade pe acelaşi pristol?
”Și cum”, se întreabă cineva, ”să-I adresez [lui Dumnezeu] cererile mele, fiind eu un om simplu, de la țară, și neștiutor de carte?”
– Pentru acest fel de cereri nu ai nevoie de abilități literare, ci doar de simplitate. Să ne întoarcem așa cum a făcut fiul risipitor, să suspinăm, așa cum a suspinat vameșul, să vărsăm lacrimi de pocăință ca desfrânata și ca tâlharul să strigăm: ”Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta”. Unde vezi greutate și complexitate în aceste cuvinte atât de simple?
“Păziţi-vă, fraţilor! Iată că vine un anotimp în care mai mult decât oricând ne pândesc ispite, mai ales prin patimile trupeşti. Fiţi, aşadar, gata să vă arătaţi acum credincioşia în chip deosebit. Prietenul la nevoie se cunoaşte, iar adevărata credincioşie faţă de Domnul – în ispite”.
În prima zi a Învierii Sale, seara, Domnul S-a arătat Sfinţilor Apostoli şi i-a bucurat cu Învierea Sa. Sfântul Apostol Toma nu se afla atunci împreună cu ei.
Din momentul căderii strămoşilor noştri în păcat, tânguirea, plânsul şi tristeţea s-au înrudit cu firea omenească şi au ajuns să alcătuiască tonul fundamental al sentimentelor şi dispoziţiilor noastre sufleteşti. Şi cine dintre urmaşii celui dintâi creat, moştenitori ai firii omeneşti căzute, nu va mărturisi aceasta din propria sa experienţă?
Într-adevăr, ne place să ne veselim, dar ce înseamnă că sufletul, după cea mai aprigă veselie, se cufundă în întristare, uitând de toate desfătările, datorită cărora, mai înainte, uitase de toate?
De se va întâmpla o bucurie, să presupunem că mâhnirea nu e departe de noi; iar dacă a sosit necazul, să aşteptăm bucuria. Să luăm pildă de la cei ce înoată pe mare. Când asupra lor se ridică un vânt puternic şi e furtună, ei nu-şi pierd nădejdea în mântuirea lor, ci se împotrivesc valurilor, aşteptând o vreme liniştită. Iar când vine liniştea, ei aşteaptă furtuna; şi de aceea sunt întotdeauna veghetori, pentru ca vântul ce se ridică pe neaşteptate să nu-i prindă nepregătiţi şi să nu-i arunce în mare. Sfântul Efrem Sirul
“Ca sufletul să se înalţe către Dumnezeu şi să rămână cu el necontenit, trebuie în primul rând ca, de-a lungul întregii zile, să strigăm cât mai des spre Domnul cu fraze scurte, potrivit nevoii sufletului şi împrejurărilor în care ne aflăm. De pildă, când începi ceva, zi: “Binecuvântează, Doamne“; când sfârşeşti o treabă, zi: “Slavă Ţie, Doamne!” – şi nu numai cu limba, ci şi cu simţământul inimii. Scoate capul vreo patimă?
1. Bătrânul Ioil din Kalamata sublinia urmările funeste ale păcatului: “Păcatul întunecă duhul. Omul senzual, invidios, lacom, mândru are mintea atât de întunecată încât poate cunoaşte toată înţelepciunea şi limbile pământului, ajungând la adânci bătrâneţe şi dobândind o mare experienţă, fără a vedea însă, datorită senzualităţii, lăcomiei şi altor patimi, nici pe părinţi, nici pe prieteni, nici pe om, nici pe Dumnezeu, nici trupurile, nici sufletele.