Toţi voiesc să aibă pace, dar nu ştiu cum să o dobândească. Paisie cel Mare s-a mâniat, şi a rugat pe Domnul să-l izbăvească de mânie.
Domnul i S-a arătat şi I i-a zis: „Paisie, de voieşti a nu te mânia, atuncea nimica să doreşti, pre nimenea să urăşti şi să osândeşti, şi nu te vei mânia”. Aşa şi tot omul, dacă îşi va tăia voia înaintea lui Dumnezeu şi oamenilor, totdeauna va fi cu pace în suflet; dară cel ce iubeşte a face voia sa, niciodată va afla pacea.
Ca şi iubirea lui Iisus Hristos, tot aşa şi pătimirile Lui au fost prea mari ca noi să le putem pricepe, pentru că iubim prea puţin pe Domnul. Dar cine iubeşte mult,acela poate înţelege mult şi din pătimirile Domnului. Iubirea este mică, este mijlocie, dar este şi desăvârşită, şi cu cât mai desăvârşită e iubirea, cu atât mai desăvârşită e şi cunoştinţa.
Îndeobşte, fiecare dintre noi poate înţelege despre Dumnezeu atât cât i-a făcut cunoscut harul Duhului Sfânt, căci cum am putea gândi sau judeca despre ceea ce n-am văzut sau n-am auzit şi nu cunoaştem?
Nu toate sufletele sunt la fel de puternice: unele sunt tari ca piatra, altele slabe ca fumul. Asemenea fumului sunt sufletele celor mândri; aşa cum vântul poartăfumul încotro bate el, tot aşa şi pe ele vrăjmaşul le trage unde vrea el, pentru că sau n-au în ele răbdare, sau vrăjmaşul le amăgeşte uşor.
Dar sufletele smerite păzesc poruncile Domnului şi stau în ele neclintite ca în mare o stâncă de care se sparg valurile. Ele s-au predat voii lui Dumnezeu şi cu mintea lor îl văd pe Dumnezeu şi Domnul le dă harul Duhului Sfânt.
Lucrul cel mai preţios pe lume e să cunoaştem pe Dumnezeu şi să înţelegem, măcar în parte, voia Lui.
Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu trebuie să se predea întru toate voii lui Dumnezeu şi să trăiască înaintea Lui în frică şi în iubire: în iubire, pentru că Domnul este Iubire; în frică, pentru că trebuie să ne temem să nu întristăm pe Dumnezeu prin vreun gând rău.
Domnul ne-a spus: „Iubiți pe vrăjmașii voștri!”, iar cel ce-și iubește vrăjmașii este asemenea Domnului Iisus Hristos.
Cel ce are puterea să-și iubească vrăjmașii Îl cunoaște pe Domnul nostru Iisus Hristos în duh și în adevăr. Cel ce însă n-o are dăinuie încă în ghearele morții, iar harul și dragostea lui Dumnezeu nu sunt, cu adevărat, în chip deplin, împreună cu el. Dacă ai puterea să ierți greșelile fratelui tău și să-i iubești pe vrăjmașii tăi, atunci îți vei dobândi iertarea păcatelor proprii, iar Domnul îți va îngădui cunoașterea Sfântului Său Duh.
Urmărind mântuirea tuturor oamenilor, dragostea vrea să meargă până la capăt; de aceea, ea cuprinde nu numai lumea celor ce viețuiesc în clipa aceasta pe pământ, ci și pe cei care au răposat, până și iadul, și pe cei ce nu s-au născut încă, altfel spus, ea este Adamul total.
Binecuvântat este sufletul ce-și iubește fratele, fiindcă fratele nostru este propria noastră viață!
Nimic nu este mai bun în lumea aceasta decât dragostea de Dumnezeu și față de aproapele. Întru aceste două iubiri sufletul își află pacea și bucuria.
Dragostea față de Dumnezeu, împreună cu blândețea Sfântului Duh îl pot face pe om să uite întru totul cele ale pământului. Când Duhul sălășluiește în întregime în Dumnezeu, omul uită de lume. Cel ce a cunoscut dragostea lui Dumnezeu iubește întreaga lume.
Doamne, Preamilostive, ascultă-mi rugăciunea, fă în așa fel încât toate popoarele pământului să Te cunoască, prin ajutorul Sfântului Tău Duh! Cel mai de preț din lume este cunoașterea lui Dumnezeu. Credința în Dumnezeu este un lucru, cunoașterea lui Dumnezeu este un altul.
În general, fiecare dintre noi nu poate medita asupra lui Dumnezeu decât în măsura în care a cunoscut harul Sfântului Duh; deoarece, cum oare am putea reflecta și medita la cineva pe care nu l-am văzut, nici nu l-am auzit, nici nu l-am cunoscut?
Pentru a putea trăi în trezvie, avem drept ajutor cercetarea Cuvântului dumnezeiesc. Căci a fost spus: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci și cu tot cuvântul care răsare din gura lui Dumnezeu.”
Plăcute sunt inimii cuvintele Domnului, atunci când Sfântul Duh dăruiește inimii înțelegerea acestora! O, frații mei, citiți cu râvnă Sfânta Evanghelie, Epistolele Sfinților Apostoli și scrierile Sfinților Părinți! Cercetându-le, sufletele voastre Îl vor cunoaște pe Dumnezeu.
Dacă sufletul nu se lasă în voia lui Dumnezeu, nu îndeplinește întocmai toate poruncile Domnului, nu-și va afla niciunde liniștea, chiar dacă, pe de altă parte, ține posturi aspre și se abandonează rugăciunii. Cel ce ascultă de Domnul va înainta cu repeziciune în trăirea duhovnicească, căci Acesta îl iubește pe dânsul.
Cunoscându-ne de mai înainte puterile, Domnul nostru Iisus Hristos nu ne va încerca peste puterile noastre. Dacă încercările ni se par prea anevoioase, acesta este semnul că nu ne-am încredințat întru totul voii lui Dumnezeu.
Multor oameni le place să citească carți ziditoare, și aceasta este bine; însă rugăciunea este mai bună decât toate. Cum oare am putea iubi fără să ne rugăm?
Cel care-L iubește pe Domnul se poate gândi la El zi și noapte, căci nici o îndeletnicire nu-l poate împiedica să-L iubească pe Dumnezeu. Dacă amintirea Domnului nu va stărui pururea în mintea ta, nici nu te vei mai ruga. Fără rugăciune, sufletul nu se va sălășlui în iubirea de Dumnezeu, fiindcă numai prin intermediul rugăciunii se pogoară asupra noastră harul Sfântului Duh.
Numai după o îndelungată luptă, sufletul învață smerenia. Toți cei ce au decis să-L urmeze pe Domnul nostru Iisus Hristos sunt angajați într-o batălie duhovnicească.
Nu ne putem păstra liniștea sufletească, dacă nu veghem asupra propriei noastre minți. Dacă însă iubești banul ori puterea, nu vei cunoaște niciodată dragostea lui Dumnezeu.
„Doamne, Tu știi că eu vreau să mă rog Ție cu mintea curată, însă diavolii se împotrivesc. Spune-mi Tu ce trebuie să fac, pentru ca să se depărteze de mine.” Și atunci am primit în inima mea răspunsul acesta al Domnului: „Cei lipsiți de smerenie au întotdeauna de suferit de pe urma diavolilor.”
Și atunci I-am răspuns: „Cât de milostiv ești, Doamne; sufletul meu Te cunoaște; spune-mi ce trebuie să fac pentru ca să se smerească sufletul meu?” Iar Domnul a răspuns în sufletul meu: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”
Dă-ne nouă, Doamne, duhul pocăinței, cel pe care l-a avut Adam, precum și sfânta Ta smerenie, dăruiește-ni-le nouă, Doamne, ca să putem să ne plângem și să ne jelim păcatele.
Dacă te găsești în necazuri, amintește-ți cuvintele pline de bunătate ale Domnului: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni!” (Mat. 11, 28). Sufletul dobândește această odihnă întru Sfântul Duh cu ajutorul pocăinței.
Dacă m-ar întreba cineva: „Ce-ți dorești tu de la Dumnezeu mai mult, care dar?”, aș răspunde: „Darul smereniei, care mai mult decât orice altceva, este bineplăcut Domnului.” Smerenia este lumina întru care noi putem vedea Lumina: pe Dumnezeu Însuși. Fiindcă nu celui îndestulat i Se arată Dumnezeu, ci sufletului smerit.
Sufletul omului smerit este asemenea mării; dacă aruncăm o piatră în mare, aceasta tulbură pentru o clipă suprafața apei, apoi cade în adâncuri. În felul acesta sunt înghițite necazurile în sufletul omului smerit, căci este cu el puterea lui Dumnezeu. Doamne, dă-ne nouă darul sfintei Tale smerenii!
Cum aș putea, Doamne, să nu Te caut? Cu toate acestea, Tu cel dintâi m-ai aflat. Tu ești Cel ce mi-a dăruit experiența blândeții Duhului Tău cel Sfânt, și atunci sufletul meu Te-a îndrăgit. Fiindcă sufletul care L-a cunoscut pe Domnul nu-L poate uita și-L dorește cu putere, fiindcă întru El se află viața și toată bucuria noastră.
Sufletul care a pierdut darul harului tânjește după Stăpânul său și varsă lacrimi, asemenea lui Adam, când a fost alungat din grădina Raiului; și în clipa aceasta nimeni nu-i poate da mângâiere, în afară de Dumnezeu.
Harul poate fi pierdut cu ușurință, din pricina slavei deșarte, chiar și în urma unui singur gând lipsit de umilință. Putem să ținem posturi îndelungate, ne putem ruga cu stăruință și putem face multă milostenie; dacă, totuși, în ciuda tururor acestora, cădem în trufie, vom fi asemenea unei tobe, care răsună, dar care în interior este goală. De acum înainte, sufletul nostru nu se va mai putea ruga în chip nevinovat; căci vor veni gândurile, cel vor tulbura adânc. Cu toate că Domnul ne iubește, noi cădem adeseori și după dobândirea harului, fiindcă nu avem în suflete destulă smerenie.
„Preabunule, Duhule Sfinte, nu mă părăsi pe mine, puțin credinciosul!” De nenumărate ori, în diferite chipuri, strigătul acesta se face auzit în scrierile Sfântului Siluan.