Pentru a putea trăi în trezvie, avem drept ajutor cercetarea Cuvântului dumnezeiesc. Căci a fost spus: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci și cu tot cuvântul care răsare din gura lui Dumnezeu.”
Plăcute sunt inimii cuvintele Domnului, atunci când Sfântul Duh dăruiește inimii înțelegerea acestora! O, frații mei, citiți cu râvnă Sfânta Evanghelie, Epistolele Sfinților Apostoli și scrierile Sfinților Părinți! Cercetându-le, sufletele voastre Îl vor cunoaște pe Dumnezeu.
Dacă sufletul nu se lasă în voia lui Dumnezeu, nu îndeplinește întocmai toate poruncile Domnului, nu-și va afla niciunde liniștea, chiar dacă, pe de altă parte, ține posturi aspre și se abandonează rugăciunii. Cel ce ascultă de Domnul va înainta cu repeziciune în trăirea duhovnicească, căci Acesta îl iubește pe dânsul.
Cunoscându-ne de mai înainte puterile, Domnul nostru Iisus Hristos nu ne va încerca peste puterile noastre. Dacă încercările ni se par prea anevoioase, acesta este semnul că nu ne-am încredințat întru totul voii lui Dumnezeu.
Multor oameni le place să citească carți ziditoare, și aceasta este bine; însă rugăciunea este mai bună decât toate. Cum oare am putea iubi fără să ne rugăm?
Cel care-L iubește pe Domnul se poate gândi la El zi și noapte, căci nici o îndeletnicire nu-l poate împiedica să-L iubească pe Dumnezeu. Dacă amintirea Domnului nu va stărui pururea în mintea ta, nici nu te vei mai ruga. Fără rugăciune, sufletul nu se va sălășlui în iubirea de Dumnezeu, fiindcă numai prin intermediul rugăciunii se pogoară asupra noastră harul Sfântului Duh.
Numai după o îndelungată luptă, sufletul învață smerenia. Toți cei ce au decis să-L urmeze pe Domnul nostru Iisus Hristos sunt angajați într-o batălie duhovnicească.
Nu ne putem păstra liniștea sufletească, dacă nu veghem asupra propriei noastre minți. Dacă însă iubești banul ori puterea, nu vei cunoaște niciodată dragostea lui Dumnezeu.
„Doamne, Tu știi că eu vreau să mă rog Ție cu mintea curată, însă diavolii se împotrivesc. Spune-mi Tu ce trebuie să fac, pentru ca să se depărteze de mine.” Și atunci am primit în inima mea răspunsul acesta al Domnului: „Cei lipsiți de smerenie au întotdeauna de suferit de pe urma diavolilor.”
Și atunci I-am răspuns: „Cât de milostiv ești, Doamne; sufletul meu Te cunoaște; spune-mi ce trebuie să fac pentru ca să se smerească sufletul meu?” Iar Domnul a răspuns în sufletul meu: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”
Dă-ne nouă, Doamne, duhul pocăinței, cel pe care l-a avut Adam, precum și sfânta Ta smerenie, dăruiește-ni-le nouă, Doamne, ca să putem să ne plângem și să ne jelim păcatele.
Dacă te găsești în necazuri, amintește-ți cuvintele pline de bunătate ale Domnului: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni!” (Mat. 11, 28). Sufletul dobândește această odihnă întru Sfântul Duh cu ajutorul pocăinței.
Dacă m-ar întreba cineva: „Ce-ți dorești tu de la Dumnezeu mai mult, care dar?”, aș răspunde: „Darul smereniei, care mai mult decât orice altceva, este bineplăcut Domnului.” Smerenia este lumina întru care noi putem vedea Lumina: pe Dumnezeu Însuși. Fiindcă nu celui îndestulat i Se arată Dumnezeu, ci sufletului smerit.
Sufletul omului smerit este asemenea mării; dacă aruncăm o piatră în mare, aceasta tulbură pentru o clipă suprafața apei, apoi cade în adâncuri. În felul acesta sunt înghițite necazurile în sufletul omului smerit, căci este cu el puterea lui Dumnezeu. Doamne, dă-ne nouă darul sfintei Tale smerenii!
Cum aș putea, Doamne, să nu Te caut? Cu toate acestea, Tu cel dintâi m-ai aflat. Tu ești Cel ce mi-a dăruit experiența blândeții Duhului Tău cel Sfânt, și atunci sufletul meu Te-a îndrăgit. Fiindcă sufletul care L-a cunoscut pe Domnul nu-L poate uita și-L dorește cu putere, fiindcă întru El se află viața și toată bucuria noastră.
Sufletul care a pierdut darul harului tânjește după Stăpânul său și varsă lacrimi, asemenea lui Adam, când a fost alungat din grădina Raiului; și în clipa aceasta nimeni nu-i poate da mângâiere, în afară de Dumnezeu.
Harul poate fi pierdut cu ușurință, din pricina slavei deșarte, chiar și în urma unui singur gând lipsit de umilință. Putem să ținem posturi îndelungate, ne putem ruga cu stăruință și putem face multă milostenie; dacă, totuși, în ciuda tururor acestora, cădem în trufie, vom fi asemenea unei tobe, care răsună, dar care în interior este goală. De acum înainte, sufletul nostru nu se va mai putea ruga în chip nevinovat; căci vor veni gândurile, cel vor tulbura adânc. Cu toate că Domnul ne iubește, noi cădem adeseori și după dobândirea harului, fiindcă nu avem în suflete destulă smerenie.
„Preabunule, Duhule Sfinte, nu mă părăsi pe mine, puțin credinciosul!” De nenumărate ori, în diferite chipuri, strigătul acesta se face auzit în scrierile Sfântului Siluan.
Dăruiește-ne nouă, Doamne, Duhul Tău cel Sfânt! Printr-Însul Te vom preamări ziua și noaptea, căci, deși trupul este neputincios, Duhul Sfânt îl viază și dăruiește sufletelor noastre puterea de a Te sluji cu nespus de multă râvnă. El zălogește mintea noastră în lăuntrul dragostei Tale, o îndestulează în Tine, printr-o odihnă desăvârșită.
Sfântul Duh este asemenea unei maici, pline de dragoste și de grijă. Așa cum mama își iubește și-și apară pruncul, tot așa ne apără și pe noi Sfântul Duh, ne iartă, ne vindecă, ne învață și ne veselește.
Domnul l-a creat pe om ca să trăiască veșnic și să-și afle într-însul fericirea, pentru ca noi toți să fim împreună cu El și înlăuntrul Lui. Domnul Însuși vrea să fie împreună cu noi și înlăuntrul nostru.
Din pulberea pământului l-a creat Domnul pe omul acesta, din care și noi facem parte, însă ne-a dat suflare de viață ca propriilor Săi fii și ne așteaptă cu mare dorință. Domnul ne iubește cu o dragoste atât de desăvârșită, încât a luat trup pentru noi, Și-a dăruit Sângele pentru noi și ni l-a dat să-l bem.
Aşa cum lui Luca şi Cleopa le ardea inima când Domnul mergea împreună cu ei pe cale [Le 24,32], aşa şi acum multor monahi inima le arde de iubire pentru Domnul, şi în duh smerit şi în iubire sufletul lor se alipeşte de Unul Dumnezeu.
Dar sufletul monahului împătimit după bani sau lucruri sau îndeobşte după orice lucru pământesc nu poate iubi pe Dumnezeu cum trebuie, pentru că mintea lui e împărţită între Dumnezeu şi lucruri, iar Domnul a spus că nu putem sluji la doi domni [Mt 6, 24]. Tot aşa şi cu mirenii: mintea lor e ocupată de cele pământeşti şi nu pot iubi pe Dumnezeu aşa cum îl iubesc monahii.
Pe pământ nimeni nu poate scăpa de întristări, dar cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu, le îndură cu uşurinţă. El vede întristările, dar nădăjduieşte în Domnul, şi întristările trec.
Când Maica Domnului stătea la picioarele crucii, întristarea ei era necuprins de mare, pentru că ea îl iubea pe Fiul ei mai mult decât îşi poate închipui cineva. Şi noi ştim că cine iubeşte mult, acela şi suferă mult. După firea omenească, Maica Domnului n-ar fi putut îndura întristarea, dar ea s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt a întărit-o şi i-a dat puterea de a îndura această întristare.
Prin el însuşi omul este lipsit de puterea de a împlini poruncile lui Dumnezeu, de aceea s-a zis: “Cereţi şi vi se va da” [Mt 7, 7]. Dacă nu cerem, ne chinuim pe noi înşine şi ne lipsim de harul Duhlui Sfânt; fără har însă, sufletul se tulbură mult, pentru că nu înţelege voia lui Dumnezeu.
Pentru a avea harul, omul trebuie să fie înfrânat în toate: în mişcări, în cuvinte, în priviri, în gânduri, în hrană. Şi oricui se înfrânează îi vine în ajutor învăţătura din cuvântul lui Dumnezeu, care spune: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”.
Unii zic că monahii trebuie să slujească lumii, ca să nu mănânce pe degeaba pâinea norodului; dar trebuie să înţelegem în ce anume stă slujirea lor şi cu ce anume vin monahii în ajutorul lumii.
Monahul e un rugător pentru întreaga lume; el plânge pentru întreaga lume şi aceasta e lucrarea lui de căpetenie.
Cine îl sileşte însă să plângă pentru întreaga lume?
Am fost izbit de puterea rugăciunii lui şi până astăzi, deşi s-au scurs aproape patruzeci de ani de atunci, n-am mai văzut pe nimeni slujind ca el. Norodul îl iubea şi toţi stăteau cu frica lui Dumnezeu. Şi nu e de mirare. Duhul Sfânt atrage la Sine inima oamenilor.
Pe Părintele Ioan l-am văzut în Kronştadt. Slujea Sfânta Liturghie. Am fost izbit de puterea rugăciunii lui şi până astăzi, deşi s-au scurs aproape patruzeci de ani de atunci, n-am mai văzut pe nimeni slujind ca el. Norodul îl iubea şi toţi stăteau cu frica lui Dumnezeu.
Bolnavi, L-au căutat pe Hristos, Maica Domnului împreună cu Iosif când Acesta a rămas la Ierusalim discutând în Templu cu bătrânii; şi l-au găsit numai după trei zile.
Cât de întristat trebuie să fi fost sufletul Maicii Domnului în aceste zile! Ea gândea întru sine: „Unde eşti Fiul meu prea iubit? Unde eşti scumpa mea Lumină? Unde eşti pântecele meu preaiubit?”