Părintele Siluan l-a întrebat pe Igumen (Arhimandritul Misail, bărbat duhovnicesc, către care binevoia şi pe care vădit îl ocrotea Dumnezeu):
– Cum poate şti monahul voia lui Dumnezeu?
– Cel dintâi al meu cuvânt el trebuie să-l primească drept voia lui Dumnezeu. Cine va face astfel, peste acela va odihni harul lui Dumnezeu; dar dacă cineva mi se împotriveşte, eu, ca om, mă dau la o parte.
Cuvântul Igumenului Misail se înţelege precum urmează:
Pe 14 septembrie 1932 a avut loc la Muntele Athos un puternic cutremur de pământ. El s-a produs în timpul nopţii, la ceasul al patrulea [din noapte], în timpul privegherii praznicului înălţării Sfintei Cruci. Mă găseam în strană alături de părintele egumen, iar acesta stătea chiar lângă locul unde spovedea. O cărămidă s-a desprins din tavan şi a căzut în acest loc împreună cu mult moloz.
Mare e dreptatea Ta, Doamne. Tu ai făgăduit Apostolilor Tăi: „Nu vă voi lăsa orfani” [In 14, 18]; şi acum noi trăim această milostivire, şi sufletul nostru simte că Domnul ne iubeşte. Iar cine nu simte, e bine ca acela să se pocăiască şi să trăiască după voia lui Dumnezeu şi atunci Domnul îi va da harul Lui, care va călăuzi sufletul său. Dar dacă vezi un om care păcătuieşte şi nu ţi-e milă de el, harul te părăseşte.
Orice acţiune înaintea căreia sau după care nu poţi spune o rugăciune e mai bine să nu o faci.
Tot războiul se duce pentru smerenie.
Multă vreme n-am ştiut de ce trebuie să mă întristez, de vreme ce Domnul mi-a iertat păcatele. Şi am cunoscut că cine nu are întristare nu poate sta în smerenie, pentru că duhurile rele ne insuflă mândrie.
Înainte de a fi atins de har, omul trăieşte gândind că totul e bine şi în bună rânduială în sufletul lui; dar când îl cercetează şi locuieşte în el harul, atunci se vede cu totul altfel şi numai când harul îl părăseşte din nou, îşi dă seama în ce mare nenorocire se găseşte. Dar cine nu cunoaşte harul, acela nici nu-l caută. Şi aşa, lumea s-a alipit de pământ şi oamenii nu ştiu că nimic de pe pâmânt nu poate înlocui dulceaţa Duhului Sfânt.
Mare e dreptatea Ta, Doamne. Tu ai făgăduit Apostolilor Tăi: „Nu vă voi lăsa orfani” [In 14, 18]; şi acum noi trăim această milostivire, şi sufletul nostru simte că Domnul ne iubeşte. Iar cine nu simte, e bine ca acela să se pocăiască şi să trăiască după voia lui Dumnezeu şi atunci Domnul îi va da harul Lui, care va călăuzi sufletul său. Dar dacă vezi un om care păcătuieşte şi nu ţi-e milă de el, harul te părăseşte.
Cel ce doreşte neîncetat a se ruga, să se înfrâneze întru toate şi să fie ascultător Bătrânului căruia îi slujeşte. El trebuie să se spovedească curat şi să aibă în cuget înţelegerea că şi prin duhovnicul, şi prin Bătrânul său Domnul îl povăţuieşte cu harul Său; atunci nu va avea gânduri rele împotriva lor. Pe un astfel de om, pentru a sa sfântă ascultare, gânduri bune de la har îl vor învăţa, iar el va propăşi în smerenia lui Hristos. Dar de va gândi: nu am nevoie să mă sfătuiesc cu nimeni, şi-şi va părăsi ascultarea, se va face mânios, şi nu numai că nu va propăşi, dar îşi va pierde şi rugăciunea.
Sufletul nu poate avea pace daca nu se va ruga pentru vrajmasi. Sufletul care a fost invatat de harul lui Dumnezeu sa se roage iubeste si-i este mila de fiecare faptura si indeosebi de om, pentru care Domnul a patimit pe cruce si sufera cu sufletul pentru noi toti.
Domnul m-a invatat sa iubesc pe vrajmasi. Fara harul lui Dumnezeu nu putem iubi pe vrajmasi, dar Duhul Sfant ne invata iubirea, si atunci ne va fi mila chiar si de demoni, pentru ca s-au dezlipit de bine si au pierdut smerenia si iubirea de Dumnezeu.
Când sufletul e în iubirea lui Dumnezeu, cât de bune, cât de plăcute şi vesele sunt toate atunci. Dar, chiar şi în iubirea lui Dumnezeu sunt întristări şi, cu cât este mai mare iubirea, cu atât mai mari sunt şi întristările. Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu un gând, nici n-a pierdut vreodată harul, dar şi în ea au fost mari întristări; iar când stătea lângă Cruce, atunci întristarea ei a fost nemăsurată ca oceanul, şi chinurile sufletului ei au fost neasemănat mai mari decât chinurile lui Adam la izgonirea din Rai, pentru că şi iubirea ei era neasemănat mai mare decât iubirea Lui Adam în Rai.
Multora le place să citească cărţi bune, şi acesta e un lucru bun, dar să te rogi e mai bine decât toate, însă cine citeşte cărţi proaste sau gazete e lovit de foame sufletească; sufletul lui flămânzeşte pentru că hrana sufletului şi desfătările lui sunt în Dumnezeu. În Dumnezeu e şi viaţă, şi bucurie, şi veselie, şi Domnul ne iubeşte nespus, şi această iubire e cunoscută prin Duhul Sfânt.
Stareţul socotea că asa cum pentru a cerceta adevărul căii noastre către Dumnezeu principiul călăuzitor de încredere este a doua poruncă, cea pentru iubirea aproapelui, tot astfel criteriul sigur spre a deosebi binele de rău este nu atât scopul în sine, oricât de sfântă şi de înaltă ar fi expresia sa exterioară, cât mijloacele alese pentru atingerea acestui scop.
Singur Dumnezeu este absolut. Răul, nefiinţând prin sine însuşi, ci fiind doar împotrivirea făpturii slobode faţă de Fiinţa cea dintru început, faţă de Dumnezeu, nu poate fi absolut, drept care răul în stare pură nu există şi nu poate exista.
Unii zic că monahii trebuie să slujească lumii, ca să nu mănânce pe degeaba pâinea norodului; dar trebuie să înţelegem în ce anume stă slujirea lor şi cu ce anume vin monahii în ajutorul lumii.
Monahul e un rugător pentru întreaga lume; el plânge pentru întreaga lume şi aceasta e lucrarea lui de căpetenie.
Cine îl sileşte însă să plângă pentru întreaga lume?
Slavă Domnului că ne iubeşte atât de mult şi că ne iartă păcatele şi prin Duhul Sfânt ne descoperă tainele Lui.
Pentru mândrie se pierde harul şi, împreună cu el, iubirea de Dumnezeu şi îndrăzneala în rugăciune; şi atunci, sufletul e chinuit de gândurile cele rele şi nu înţelege că trebuie să se smerească şi trebuie să iubească pe vrăjmaşi, fiindcă altfel nu poate să placă lui Dumnezeu.
Cuviosul Siluan (Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestă de ţărani ruşi, alcătuită – pe lângă părinţi – din cinci băieţi şi două fete. Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credinţă, blândeţe şi de multă înţelepciune, îi este primul model în viaţa sa lăuntrică.
Încă de mic copil, Simeon şi-a pus în gând – avea doar patru ani – ca atunci „când va fi mare să caute pe Dumnezeu în tot pământul”. Auzind mai apoi de viaţa sfântă şi minunile săvârşite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan) tânărul Simeon şi-a dat seama că „dacă există Sfinţi, înseamnă că Dumnezeu e cu noi şi n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc.”
A venit un nor, a ascuns soarele și s-a făcut întuneric. Tot așa, pentru un singur gând de mândrie, sufletul pierde harul, și îl năpădește întunericul. Dar, tot așa, și numai pentru un singur gând de smerenie harul vine din nou. Am încercat aceasta pe mine însumi. […]
Dacă vezi o lumină înăuntrul sau în afara ta, nu te încrede în ea, dacă împreună cu lumina nu simți în tine zdrobire (de inimă) pentru Dumnezeu, nici iubire pentru aproapele; însă nici nu te teme, ci smerește-te și lumina va pieri.
Fragment din Cartea Între iadul deznadejdei si iadul smereniei.
Traducere în româneşte: Diacon Ioan Ică jr. , Lectură: Valeriu Mârza.
Mintea mea s-a oprit în Dumnezeu şi am încetat să scriu…
Cât de limpede îmi este că Domnul ne conduce. Fără El n-am putea nici măcar gândi binele; de aceea trebuie să ne predăm cu smerenie voii lui Dumnezeu, fiindcă Domnul ne călăuzeşte.
Toţi ne chinuim pe pământ şi căutăm libertatea, dar puţini sunt cei ce ştiu în ce anume stă libertatea şi unde se găseşte ea.