În viaţa duhovnicească omul este pândit de felurite şi înfricoşătoare amăgiri. Una dintre ele este să creadă că el gândeşte, vorbeşte şi acţionează insuflat de Duhul Sfânt, atunci când lucrul acesta nu este adevărat. In Pateric şi în Vieţile sfinţilor se pomeneşte de mulţi monahi înşelaţi în acest chip, care, socotind că au pe Duhul Sfânt în ei, de fapt căzuseră pradă vicleniei diavoleşti.
Toţi oamenii vor să aibă pacea, dar nu ştiu cum să ajungă la ea. Paisie cel Mare s-a mâniat şi l-a rugat pe Domnul să-l izbăvească de mânie. Domnul i S-a arătat şi i-a zis: „Paisie, dacă nu vrei să te mânii, nu dori nimic, nu judeca pe nimeni, nu urî pe nimeni, şi nu te vei mai mânia”.
Întrebare: Cum îşi poate păstra pacea sufletului un şef, atunci când angajații lui sunt neascultători?
Acesta e un lucru anevoios şi foarte trist pentru el. Pentru a-şi păstra pacea, el trebuie să-şi aducă aminte că, și dacă oamenii lui sunt neascultători, totuşi Domnul îi iubeşte şi a murit în chinuri pentru mântuirea lor. De aceea, el trebuie să se roage pentru ei din inimă, şi atunci Domnul va da rugăciune celui ce se roagă şi el va cunoaşte din experienţă cum mintea care se roagă are îndrăznire către Dumnezeu şi iubire.
De multe osteneli şi de multe lacrimi e nevoie pentru a ţine duhul smerit al lui Hristos, dar fără el în suflet se stinge lumina vieţii şi el moare. Trupul poate fi veştejit repede prin post, însă nu e deloc uşor ca sufletul să se smerească aşa ca el să rămână mereu smerit, şi acest lucru cere multă vreme. Maria Egipteanca a luptat şaptesprezece ani cu patimile ca şi cu nişte fiare sălbatice şi abia după aceea a găsit odihna, măcar că îşi uscase repede trupul, fiindcă în pustie n-avea nimic cu ce să se hrănească.
Monahul cugetă la legea Domnului ziua şi noaptea; de asemenea, el duce zi şi noapte un război necontenit cu neprietenul. El trebuie să cucerească şapte „întărituri”:
Prima întăritură – să-şi taie voia proprie.
A doua întăritură – să se predea ascultării de „bătrânul” [„stareţul”] său.
A treia întăritură – să se usuce pe sine însuşi de dragul lui Dumnezeu.
“[…] Până în ziua de astăzi sunt monahi care au experienţa iubirii dumnezeieşti şi năzuiesc după ea ziua şi noaptea. Şi ei ajută lumea prin rugăciune şi scrieri. Dar această sarcină apasă mai mult asupra păstorilor Bisericii, care poartă în ei un har atât de mare, că dacă oamenii ar putea vedea slava acestui har, lumea întreagă s-ar minuna de el; dar Domnul a ascuns-o, ca slujitorii Lui să nu se trufească, ci să se mântuiască în smerenie.
“Când sufletul e în iubirea lui Dumnezeu, cât de bune, cât de plăcute şi vesele sunt atunci toate. Dar, chiar şi în iubirea lui Dumnezeu sunt întristări şi, cu cât e mai mare iubirea, cu atât mai mari sunt şi întristările.
Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu un singur gând, nici n-a pierdut vreodată harul, dar şi în ea au fost mari întristări; iar când stătea lângă cruce, atunci întristarea ei a fost nemăsurată că oceanul şi chinurile sufletului ei au fost neasemănat mai mari decât chinurile lui Adam la izgonirea din rai, pentru că şi iubirea ei era neasemănat mai mare decât iubirea Lui Adam în rai.
Într-o zi mi-a venit gândul să cumpăr nişte peşte proaspăt. N-aveam la mine banii mei, ci numai pe cei ai mănăstirii. Aş fi putut să cumpăr, dar nu voiam să încalc regula vieţii mele. Dar gândul mă urmărea într-atât, încât chiar şi în biserică, la liturghie, nu-mi ieşea din minte. Am înţeles atunci că aceasta venea de la vrăjmaşul şi mi-am dat seama prin mila lui Dumnezeu că harul ne ajută să mâncăm puţin, demonii însă ne împing să mâncăm mult şi să ne procurăm mâncăruri căutate.
Părintele Siluan l-a întrebat pe Igumen (Arhimandritul Misail, bărbat duhovnicesc, către care binevoia şi pe care vădit îl ocrotea Dumnezeu):
– Cum poate şti monahul voia lui Dumnezeu?
– Cel dintâi al meu cuvânt el trebuie să-l primească drept voia lui Dumnezeu. Cine va face astfel, peste acela va odihni harul lui Dumnezeu; dar dacă cineva mi se împotriveşte, eu, ca om, mă dau la o parte.
Cuvântul Igumenului Misail se înţelege precum urmează:
Pe 14 septembrie 1932 a avut loc la Muntele Athos un puternic cutremur de pământ. El s-a produs în timpul nopţii, la ceasul al patrulea [din noapte], în timpul privegherii praznicului înălţării Sfintei Cruci. Mă găseam în strană alături de părintele egumen, iar acesta stătea chiar lângă locul unde spovedea. O cărămidă s-a desprins din tavan şi a căzut în acest loc împreună cu mult moloz.
Mare e dreptatea Ta, Doamne. Tu ai făgăduit Apostolilor Tăi: „Nu vă voi lăsa orfani” [In 14, 18]; şi acum noi trăim această milostivire, şi sufletul nostru simte că Domnul ne iubeşte. Iar cine nu simte, e bine ca acela să se pocăiască şi să trăiască după voia lui Dumnezeu şi atunci Domnul îi va da harul Lui, care va călăuzi sufletul său. Dar dacă vezi un om care păcătuieşte şi nu ţi-e milă de el, harul te părăseşte.
Orice acţiune înaintea căreia sau după care nu poţi spune o rugăciune e mai bine să nu o faci.
Tot războiul se duce pentru smerenie.
Multă vreme n-am ştiut de ce trebuie să mă întristez, de vreme ce Domnul mi-a iertat păcatele. Şi am cunoscut că cine nu are întristare nu poate sta în smerenie, pentru că duhurile rele ne insuflă mândrie.
Înainte de a fi atins de har, omul trăieşte gândind că totul e bine şi în bună rânduială în sufletul lui; dar când îl cercetează şi locuieşte în el harul, atunci se vede cu totul altfel şi numai când harul îl părăseşte din nou, îşi dă seama în ce mare nenorocire se găseşte. Dar cine nu cunoaşte harul, acela nici nu-l caută. Şi aşa, lumea s-a alipit de pământ şi oamenii nu ştiu că nimic de pe pâmânt nu poate înlocui dulceaţa Duhului Sfânt.
Mare e dreptatea Ta, Doamne. Tu ai făgăduit Apostolilor Tăi: „Nu vă voi lăsa orfani” [In 14, 18]; şi acum noi trăim această milostivire, şi sufletul nostru simte că Domnul ne iubeşte. Iar cine nu simte, e bine ca acela să se pocăiască şi să trăiască după voia lui Dumnezeu şi atunci Domnul îi va da harul Lui, care va călăuzi sufletul său. Dar dacă vezi un om care păcătuieşte şi nu ţi-e milă de el, harul te părăseşte.
Cel ce doreşte neîncetat a se ruga, să se înfrâneze întru toate şi să fie ascultător Bătrânului căruia îi slujeşte. El trebuie să se spovedească curat şi să aibă în cuget înţelegerea că şi prin duhovnicul, şi prin Bătrânul său Domnul îl povăţuieşte cu harul Său; atunci nu va avea gânduri rele împotriva lor. Pe un astfel de om, pentru a sa sfântă ascultare, gânduri bune de la har îl vor învăţa, iar el va propăşi în smerenia lui Hristos. Dar de va gândi: nu am nevoie să mă sfătuiesc cu nimeni, şi-şi va părăsi ascultarea, se va face mânios, şi nu numai că nu va propăşi, dar îşi va pierde şi rugăciunea.
Sufletul nu poate avea pace daca nu se va ruga pentru vrajmasi. Sufletul care a fost invatat de harul lui Dumnezeu sa se roage iubeste si-i este mila de fiecare faptura si indeosebi de om, pentru care Domnul a patimit pe cruce si sufera cu sufletul pentru noi toti.
Domnul m-a invatat sa iubesc pe vrajmasi. Fara harul lui Dumnezeu nu putem iubi pe vrajmasi, dar Duhul Sfant ne invata iubirea, si atunci ne va fi mila chiar si de demoni, pentru ca s-au dezlipit de bine si au pierdut smerenia si iubirea de Dumnezeu.
Când sufletul e în iubirea lui Dumnezeu, cât de bune, cât de plăcute şi vesele sunt toate atunci. Dar, chiar şi în iubirea lui Dumnezeu sunt întristări şi, cu cât este mai mare iubirea, cu atât mai mari sunt şi întristările. Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu un gând, nici n-a pierdut vreodată harul, dar şi în ea au fost mari întristări; iar când stătea lângă Cruce, atunci întristarea ei a fost nemăsurată ca oceanul, şi chinurile sufletului ei au fost neasemănat mai mari decât chinurile lui Adam la izgonirea din Rai, pentru că şi iubirea ei era neasemănat mai mare decât iubirea Lui Adam în Rai.