Fiecare zi de suferință, necaz și umilire vă va aducea veacuri și veacuri de fericire, fiindcă voi veți fi răsplătiți cu cetățenia îngerească în Împărăția Sa. Cel ce I se aseamănă lui Iisus în suferință, I se va arăta Lui și în slavă. Rănile și lacrimile voastre, acum ascunse, vor fi luminate de un soare ce nu apune niciodată. Înfrângerile voastre iluzorii pentru binele Sfintei Sale Evanghelii se vor preschimba în biruință triumfătoare ce nu va fi vestită de oameni, ci de îngerii lui Dumnezeu prin răsunetul trâmbițelor.
Lumea întreagă e o lungă pildă, alcătuită dintr-un şir fără număr de pilde. Lumea aceasta cu toate dintrînsa e trecătoare ca o poveste pe care o auzi şi se termină. Dar sâmburele de duh ascuns în tâlcul fiecărei pilde e nepieritor. Cei care-şi hrănesc numai ochii şi urechile cu pildele acestea rămân flămânzi duhovniceşte, pentru că duhul se hrăneşte cu miezul lor, la care ei nu pot ajunge. Omul trupesc ia frunzele verzi a multe pilde şi nu se satură cu ele, iar foamea nu-i dă odihnă. Iar omul duhovnicesc caută miezul mulţimii de pilde şi, hrănindu-se cu miez, e odihnit şi are pace. Toate câte sunt, sunt pilde, şi toate se înfăşoară, că frunzele şi coaja, în jurul unui miez ascuns. Tot ce se întâmplă e ţesătura pildei, haina inimii duhoviceşti, a miezului, a ceea ce hrăneşte.
Pe Tine, Izvorul vieţii celei adevărate, Te-am părăsit, şi ne adăpăm din stricăciune şi deşertăciune. Înviază sufletele noastre amorţite de păcat şi de răutate, Doamne, precum ai înviat pe tânărul văduvei!
Nimeni nu se duce la doctor ca să se laude cu sănătatea, ci ca să descopere unde-i locul putred al sănătăţii sale. La fel, nimeni nu merge la duhovnic ca să se laude cu dreptatea sa, ci ca să descopere un cusur primejdios al dreptăţii sale. Când omul trece pragul doctorului, el lasă toată mândria înaintea uşii, pentru ca s-o ia din nou la întoarcerea printre oameni.
Ai vrut să ştii dacă este chiar neapărată nevoie de spovedanie. Mai înainte te spovedeai des, dar ai încetat fiindcă cineva a râs de tine din această pricină. Nu trebuia să încetezi. De cine n-au râs oamenii? Vai vouă, celor ce râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui.
Ferească-ne Dumnezeu de gândul că am putea ajunge la vreun bine fără ajutorul și binecuvântarea Lui. Episodul pescuirii minunate să ne slujească drept îndemn ca niciodată astfel de gânduri deșarte să nu se plămădească în sufletele noastre. Cât de zadarnice sunt toate strădaniile omenești fără ajutorul lui Dumnezeu. Pe când apostolii lui Hristos pescuiau ca oameni, nu au prins nimic; dar când le-a poruncit Hristos să-și arunce încă o dată năvoadele în mare, au pescuit atâta mulțime de pește încât li se rupeau plasele.
Osteneşte-te să întăreşti credinţa din tine. Cu vremea vei simţi nevoia să te rogi. Credinţa ta nu-i tare, de aceea încă nu te mână la rugăciune. Am văzut odată cum pe o roată de moară cădea puţină apă. Şi roata rămânea nemişcată. Apoi a venit apă multă, şi roata s-a pus în mişcare.
Să nu credem vreodată că Dumnezeu nu ne aude atunci când ne rugăm Lui. El ne aude gândurile, tot aşa cum ne auzim noi vocile şi cuvintele unii altora. Iar dacă nu acţionează imediat, aşa cum cerem noi în rugăciune, este fie pentru că ne rugăm cu nevrednicie, fie pentru că cerem ceea ce nu ne este spre bine, fie pentru că, în Atotînţeleapta Purtarea de Grijă a Sa, El întârzie împlinirea cererii noastre până la ceasul potrivit.
Biserica lui Hristos este cea mai mare zidire de optimism care a fost făcută pe pământ. Optimismul creştinismului nu constituie pur şi simplu o teorie duhovnicească, pentru că este trăită şi fundamentată.
Nu aş putea să mă numesc pe mine însumi creştin, dacă nu aş fi optimist. Şi dacă m-aş numi creştin şi nu aş fi optimist, nu aş fi un creştin sincer. Şi voi toţi în zadar vă numiţi creştini, dacă voi nu sunteţi optimişti. Creştinismul constituie cea mai mare cetate de optimism.
Credinţa mea Te vede, Doamne. Ea este lumina şi vederea departe văzătoare a ochilor mei. Ea este simţirea omniprezenţei Tale. Ea îmi trage genunchii la pământ şi îmi înalţă braţele spre Cer. Credinţa mea este legătura sufletului meu cu Tine. Ea îmi face inima să dănţuiască şi limba mea să cânte. Când rândunica se apropie, puii de rândunică se agită în cuib. Fiindcă încă de la distanţă ei simt sosirea mamei lor.
Cu cât mai puțină este credința noastră, cu atât mai multă ne este și tristețea. Unul dintre cele mai însemnate foloase ale credinței este eliberarea omului de întristări. Cât timp copilul știe că există tatăl, care se îngrijește de casă și de toate nevoile casei, orice tristețe dispare îndată printr-un cântec. Însă când acest sentiment se pierde, cântecul încetează! Atunci copilul se simte orfan și asuprit de tristeți, se simte ca înconjurat de un roi de sficși.
Negreşit, şi cel mai rău om îşi aduce aminte de Dumnezeu de trei ori în viaţă: când vede pe cel drept că suferă din vina lui; când el însuşi suferă din vina altuia; şi când îi soseşte ceasul morţii.
V-aţi cam speriat. Aţi citit Apocalipsa lui Ioan, şi v-a cuprins frica. Vi se pare că acele culmi ale grozăviilor descrise acolo sunt legate tocmai de vremea noastră. Cineva v-a tâlcuit că toţi aceşti înfricoşători balauri şi fiare au venit deja în lume: şi balaurul roşu în chipul socialismului, şi fiara neagră cu zece coarne în chipul masoneriei, şi fiara cu două coarne în chipul ereziilor. Şi toţi aceşti monştri se războiesc împotriva Creştinismului!
În trăsura leneşă a trupului, sufletul meu călătoreşte prin această lume a iluziilor care încearcă să-şi dovedească existenţa cu ajutorul trândăviei şi masivităţii lor.
Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii (Pildele lui Solomon 1:7).