Pentru curățirea inimii este trebuință de rugăciune și nevoință
– Gheronda, cum se curăță inima?
– Cu smerenia, neținerea de minte a răului, jertfirea de sine, purtarea dezinteresata, spovedania gândurilor, nevoință, rugăciunea, și mai ales cu Rugăciunea lui Iisus se curata inima. Rugăciunea „Doamne Iisuse …” arunca afară tot balastul pe care-l are inima.
Recomand o nesfârşită veselie sufletească în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte.
Deci, o stare de stăpân asupra ta şi de veselă liniştire, chiar dacă te-ai înnoroit, că oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, ea este numai şi numai de la diavol.
Izvorul răutăţilor este păcatul, isprăviţi cu păcatul şi se isprăvesc şi relele. Ziceţi, prin urmare, că păcatul nostru ne bate pe noi. Şi aşa aţi aflat izbăvirea a tot necazul, că e destul să te întrebi, adică, în adâncul cugetului, de ce am pătimit necazul acesta sau celălalt şi vei vedea că în acela ai şi greşit cândva.
De pildă, păţeşti necaz în vite; află că tot în vite ai vreo greşeală oarecare. Te-a pălit vreun lemn în cap şi ţi-a făcut durere; află că ai făcut vreo greşeală cu capul. Necazul, prin urmare, spune şi păcatul pe care l-am făcut mai înainte de a veni necazul.
Răbdarea necazurilor devine o scară către cer, o expresie a nevoinţei noastre ascetice; iar călăuza permanentă a vieţii creştine (ascetice şi mistice) este rugăciunea. Prin rugăciune omul se uneşte tainic (iubitor şi înţelegător) cu Dumnezeu, se descoperă pe sine smerit, având nădejdea doar în Dumnezeu (şi nu în puterile lumeşti limitate).
Prin rugăciune omul se pregăteşte pentru întâlnirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine, şi tot prin rugăciune o şi întreţine. Rugăciunea şi răbdarea necazurilor sunt cea mai la îndemână cale de apropiere de Dumnezeu.
A se lepăda omul de sine nu înseamnă a se lepăda de personalitatea sa. Nu înseamnă a se lepăda de identitatea sa. Nu înseamnă a se lepăda de responsabilitatea sa faţă de societate, faţă de muncă, faţă de familie.
Înseamnă a se lepăda de ego, de egoism. Sunt unii dintre noi care, în orice discuţie zic: Eu am făcut cutare, eu am gândit cutare, eu, eu şi eu la tot pasul. Centrează totul pe ei, pe interesele lor, pe persoana lor. Uită de alţii. Uită şi de Dumnezeu.
Era un om oarecare, stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor.
Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui.
Mitropolitul Bartolomeu Anania – Despre poluarea spirituală
Predică la Adormirea Maicii Domnului – Hramul Mănastirii Nicula (anul 2007)
Aceasta este credința Bisericii noastre în Maica Domnului. Așa ne-a fost lăsată de sfinții apostoli, așa am moștenit-o de la străbunii noștri și aceasta este Maica cea duhovnicească a lumii întregi, cu care s-a hrănit neamul nostru în veacurile zbuciumatei sale istorii. (Arhim. Sofian Boghiu)
Vrăjmașul diavol, tatăl minciunii și al mândriei se amestecă în toate faptele bune și deformează.
Vrea cineva să postească? I se șoptește de către vrăjmasul diavol că, dacă postește, va slăbi, nu va putea munci și nu va putea învăța. Și îi fura postul. Vrea cineva să se roage? Diavolul îi risipește mintea, îi aduce imagini spurcate sau îi aduce somn și oboseală și astfel îi fură rugăciunea. Vrea cineva să facă milostenie? Diavolul îi aduce frică de sărăcie, îi aduce zgârcenia și ura de săraci și așa este înșelat de diavol, acest tată al minciunii, răpindu-i faptele bune.
Părintele Sofian Boghiu, Smerenia si dragostea, Editura Fundația Tradiția Românească, București, 2002, p. 45
A căuta să placi oamenilor este nimicirea virtuții. Omul care caută să placă celorlalți cultivă virtutea pentru laudă, și nu pentru virtutea în sine; nu pentru a se desăvârși, ci ca să fie slăvit de oameni, nu pentru ca să placă lui Dumnezeu, ci pentru ca să placă lumii.
O altă învățătura a Ortodoxiei a fost dintotdeauna eroismul, pe care l-am văzut la martiri, și nu s-a oprit doar la jertfa sângelui. Fiii credinței au arătat permanent curaj și putere morală înainte oricărei fel de prigoane, fie că provenea de la Iulian Apostatul, fie de la arieni și monifiziți, fie de la iconomahi și călugării latini.
Panoplia aceasta a eroilor ortodoxiei nu-i cuprinde doar pe Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, ci și pe Sfântul Teodor Studitul, starețul mănăstirii Studion, cu toți călugării, pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe marele erou Sfântul Marcu Eugenicul și o mulțime nenumărată de mărturisitori și apărători ai credinței noastre.
Suntem ortodocși, dar nu cunoaștem înălțimea, adâncimea și lățimea ortodoxiei, toată sfințenia ei. Ortodoxia, care este adevărul, învățătura cea dreaptă despre om și despre lume, așa cum ne-a lăsat-o Însuși Dumnezeu Cel întrupat, prin învățătura Lui desăvârșită, prin viața Lui sfântă. Ea este așa cum a formulat-o după aceea cugetul și inima pline de duh dumnezeiesc ale Sfântului Apostol Pavel, așa cum au experiat-o ucenicul iubirii și ceilalți evangheliști și apostoli cu lumina cerească a Sfântului Duh. Pe aceasta ne-au predat-o și nouă dumnezeieștii părinți ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei, Palestinei și, mai târziu, ai Sfântului Munte.
Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă lepăd de mine însumi, că cine știe din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, și astfel, ținând la mine, Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca rugăciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.
Lupta cu sine, cu propria păcătoşenie, este cea mai grea luptă de pe pământ. Dacă nu ducem această luptă sau o ducem fără vlagă şi credinţă, poticnindu-ne la tot pasul, păcatele noastre ne vor însoţi în viaţa de după moarte, de dincolo de mormânt – şi acolo vor fi supuse îndată aşa-numitei judecăţi particulare, prin care trece orice răposat.
Ce înseamnă această judecată particulară?
Când mergem într-o mănăstire mergem în calitate de pelerini și de ucenici pentru a învăța de la monahi. Așa cum monahii au ca model tagmele cerești, noi avem ca modele pe monahii ce viețuiesc împreună cu noi în această lume.
Dintre cele trei virtuți ce caracterizează viața monahală, ne atrage în mod special virtutea ascultării. Învățăm de la monahi că și noi trebuie să facem ascultare așa cum și Hristos a făcut ascultare de Dumnezeu Tatăl.
Sfântul Proroc David spune despre oamenii din prezent, că toţi se vor abate de la calea dreaptă.
În pofida acestui fapt vă sfătuiesc, preaiubiţii mei, să păstraţi în voi, cu toate puterile, duhul bunei credinţe, adică să vă însemnaţi cu semnul Sfintei Cruci când mâncaţi şi când beţi, ieşind din casă şi intrând, şi la începutul oricărei lucrări; cei împrejmuiţi cu Sfânta Cruce sunt înfricoşători pentru vrăjmaşul, cu toate că unora care gândesc greşit li se pare o nebunie să facă aşa, adică (spun ei): „ce vor zice ceilalţi despre noi?”
În orice necaz, şi în boală, şi în sărăcie, şi în strâmtorare, şi în nepricepere, şi în toate neplăcerile e mai bine să gândiţi şi să vorbiţi cu sine mai puţin, şi prin rugăciune, deşi scurtă, să vă apropiaţi de Hristos Dumnezeu şi de Preacurata Lui Maică, pentru că aşa va fugi duhul tristeţii amare, iar inima se va umple de nădejde în Dumnezeu şi de bucurie.
Ca şi când nu te-ar fi lovit necazul, ca şi cum nu ţi s-ar fi întâmplat nici o nenorocire, să spui: