Ca să se înspăimânte, Pavel a zis: „Dacă vă mâncaţi între voi şi vă sfâşiaţi unii pe alţii, băgaţi seama să nu vă distrugeţi laolaltă”. N-aţi înfipt dinţii în carnea altuia, ci i-aţi înfipt bârfirea în suflet, aţi sfâşiat prin relele voastre judecăţi, aţi pricinuit mii de rele – şi vouă înşivă şi celui bârfit şi multor altora.
Căci, defăimând pe aproapele, aţi înrăit pe cel ce va asculta; dacă-i păcătos, numaidecât îşi va afla tovarăş întru păcat; dacă-i un drept, trufia îl va încălzi, greşeala altuia îi va sta prilej, gata, să se amăgească de mândrie.

Continuare …

Dar pentru ce a făcut Dumnezeu pe om aşa cum este (adică în stare de a fi rău)? Nu Dumnezeu l-a făcut aşa, departe de aceasta; căci altfel nu l-ar fi pedepsit. Ţinem oare de rău pe robii noştri când înşişi noi suntem în greşeală? Cu atât mai mult Dumnezeu, stăpânul lumii, nu ne-ar fi ţinut pe noi.
Cum a ajuns, aşadar, omul unde a ajuns? Prin propria lui greşeală, prin greşeala trândăviei lui. A creat Dumnezeu pe toţi oamenii? Pentru oricine, aceasta-i limpede. Cum se face atunci că nu toţi sunt asemenea, în ce priveşte virtutea şi stricăciunea?

Continuare …

Coboară din înălţimile trufiei tale şi vezi-ţi sărăcia. Eşti pământ şi cenuşă, umbră şi fum, iarbă şi floare a câmpului. Ce motiv este acesta de mândrie? Ai putere peste mulţi oameni? Şi la ce-ţi foloseşte să ai putere peste mulţi oameni, dacă patimile au putere asupra ta? Sau poate eşti din aceia care acasă la ei sunt călcaţi în picioare de slujitorii săi, iar când iese în piaţă, se arată mândri, pentru că sunt stăpâni asupra mai multor oameni. Bine ar fi să fii stăpân peste patimile tale, sau măcar asemenea celor pe care-i întâlneşti în piaţă. Dacă este vrednic de osândă cel care se laudă cu virtuțile sale, nu este, oare, ridicol cel care se laudă cu lucruri de nimic?

Continuare …

Să încercăm să-i facem buni pe cei răi, dându-le sfaturile potrivite. Dar dacă ei dispreţuiesc cuvintele noastre, să nu mai insistăm. Nimeni nu se face bun cu forţa. Nici Dumnezeu nu vrea să urmăm calea virtuţii cu forţa, ci numai prin propria noastră voire.

Continuare …

Deci să rămânem statornici şi în păzirea cu acrivie a acestor dogme, şi în atragerea iubirii lui Dumnezeu. Fiindcă în timp ce-L uram, El ne-a iubit, şi în timp ce eram vrăjmaşi, El ne-a împăcat. în cele care urmează, însă, vrea să-L iubim, ca să ne iubească.
Aşadar, să rămânem statornici, să-L iubim ca să fim iubiţi de El. Pentru că dacă atunci când suntem iubiţi de oamenii care au putere, suntem de temut în faţa tuturor, cu mult mai mult când suntem iubiţi de Dumnezeu. Deci, să nu avem milă de noi, fie că este nevoie de trupurile noastre, fie de sufletele noastre ca să le dăruim pentru această iubire.

Continuare …

Astăzi îi vedem pe cei mai mulţi că au alte motive de prietenie. Unul iubeşte pentru că este iubit, celălalt pentru că a fost cinstit, altul pentru că cineva l-a ajutat la vreo problemă lumească de-a lui, un altul pentru vreun oarecare motiv asemănător, însă pentru a găsi pe cineva să iubească pe aproapele lui cu adevărat în numele lui Hristos, şi aşa cum trebuie, este greu. Pentru că cei mai mulţi încheagă între ei prietenii pentru motive lumeşti.

Continuare …

Cu mare drag, vă pun înainte un episod din viaţa Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, văzătorul cel slăvit şi învăţătorul poporului celui depărtat de la Dumnezeu, mustrătorul împăraţilor celor fărădelege şi pedepsitorul proorocilor mincinoşi, minunatul făcător de minuni şi râvnitor către Dumnezeu, cel căruia stihiile s-au supus şi cerul i-a dat ascultare, marelui plăcut al lui Dumnezeu, a celui ce petrece până acum în trup şi va sa fie, ca o înainte cuvântare, mergător înainte la a doua venire a lui Hristos.

Nădăjduind spre Domnul şi cunoscând iubirea Sa de oameni fără margini, să alungăm de la noi orice răutate şi să mergem pe calea virtuţii, să ne căim şi să ne îndepărtăm de toate păcatele noastre, ca să putem să stăm cu îndrăzneală dinaintea înfricoşătorului scaun de judecată al lui Hristos şi să intrăm în Împărăţia cerurilor, cu harul lui Dumnezeu”.

Continuare …

Gândiţi-vă la toate greşelile de care aveţi a da socoteală – şi, mai ales, să uitaţi nedreptăţile săvârşite de alţii vouă, iertaţi pe cei care v-au jignit, ca să aveţi dreptul ca înşivă să fiţi iertaţi – şi să câştigaţi, astfel, o uşurare a necazurilor voastre.
Grecii, fără vreo mare nădejde, dădură adesea, cu privire la acestea, dovezi de înţelepciune. Şi voi, care trebuie până la urmă, să părăsiţi lumea aceasta, cu atât de măreţe nădejdi, nu veţi face-o – sau staţi la cumpănă?

Continuare …

A crede că ştii nu înseamnă totdeauna înţelepciune, ba se întâmplă să fie chiar prostie. Spuneţi-mi: Dintre doi oameni, din care unul ar pretinde că poate măsura văzduhul de la cer la pământ cu sfoară, în vreme ce altul ar râde şi-ar zice că nu-i în stare a face aceasta – care din aceştia doi ne-ar face să râdem?
Omul care pretinde a şti sau cel care se mărturiseşte neştiutor. Fără îndoială, cel dintâi. La întâmplarea aceasta, necunoscătorul este mai înţelept decât cel ce se crede încărcat de ştiinţă. De ce?

Continuare …

Viaţa noastră este plină de tulburare şi nelinişte. Cu toţii suntem îngrijoraţi, cu toţii suntem nemulţumiţi, cu toţii ne plângem, fie că suntem bogaţi sau săraci, stăpânitori sau oameni simpli.
Dar tulburarea şi grija nu se datorează atât situaţiilor exterioare şi condiţiilor de viaţă, cât neorânduirii şi bolii noastre sufleteşti.
Aşa cum ochiul bolnav vede întuneric şi în cea mai puternică lumină, la fel şi sufletul bolnav este tulburat chiar şi când este linişte.

Continuare …