“Nu vă răzbunaţi voi singuri, iubiţilor. Căci scris este: „A mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul”. Drept aceea de flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i lui pâine, de însetează, adapă-l; căci aceasta făcând, cărbuni de foc grămădeşti pe capul lui”. (Rom. 12, 19- 20).
Despre dragostea pentru Hristos şi hotărârea de a urma poruncilor Lui.
Întregul sens şi toată fericirea vieţii noastre, iubiţilor întru Hristos fiii mei, constă în dragostea noastră pentru Dumnezeu, în dragostea noastră pentru Hristos, prin împlinirea poruncilor Lui dumnezeieşti.
„Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu care faci minuni” (Psalmul 76, 14-15)
Iubiţii mei, astăzi este mare sărbătoare şi praznic. Este sărbătorit Duhul. Nu doar Duhul. Există duhul cu „d” mic şi Duhul cu „d” mare.
În Sfânta Scriptură duh (cu „d” mic) se numeşte aerul, care este pe de-o parte nevăzut, dar este simţit prin lucrările sale. În alte locuri, duh este numit omul, sufletul omului, mai ales când se au în vedere cele mari şi înalte. De asemenea, duhuri nemateriale se numesc îngerii şi arhanghelii. Dar în vârful tuturor duhurilor imateriale este Dumnezeu. Aceasta este descoperirea Sfintei Scripturi. Acolo, există acel cuvânt foarte important pe care l-a spus Hristos lângă fântâna din Sihar: „Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 23). Duh este Dumnezeu. Şi Duh Sfânt (cu „d” mare) se numeşte în special a Treia Persoană a Dumnezeirii, a Dumnezeului Treimic. Adică Duhul cel Sfânt, pe Care-L sărbătorim astăzi nu este un mit, o poveste, o teorie, o idee platonică sau altceva, ci este o entitate, un ipostas, o persoană.
Iarăşi praznic şi iarăşi sărbătoare, şi iarăşi Biserica se laudă cu mulţimea fiilor ei. Dar ce folos este din iubirea de fii, când numai la sărbători, iar nu totdeauna vedem feţele cele dorite ale fiilor, ca şi cum ar avea cineva o haină frumoasă şi nu i-ar fi îngăduit s-o poarte totdeauna. Haina Bisericii este mulţimea celor ce vin, precum şi proorocul de demult a vorbit despre Biserică, zicând: „Şi pe toţi aceştia îi vei pune împrejurul tău, ea o cunună de mire şi ca o podoabă de mireasă” (Is. 29, 18).
„Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Duhul Sfânt și Acești trei Una sunt!” (I Ioan 5, 7)
Astăzi, în Duminica a 7-a după Sfintele Paști, Biserica Ortodoxă prăznuiește primul Sinod Ecumenic al lumii creștine, care a avut loc în anul 325 în orașul Niceea, pentru a condamna erezia, adică învățarea greșită, eretică a lui Arie. Sinodul s-a organizat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea Sfinților Părinți de atunci, fiind primul împărat creștin din lume (306-337).
Aţi auzit astăzi pericopa evanghelică referitoare la una dinte marile minuni ale lui Hristos – vindecarea orbului din naştere.
Cum a spus însuşi orbul din naştere, din veac nu s-a văzut ca cineva să deschidă ochii unui om născut orb. V-a atras atenţia modul în care acest om vindecat le răspundea fariseilor? V-a atras atenţia uimitorul curaj şi nobleţea răspunsurilor lui?
El nu se ruşina deloc în faţa fariseilor, care aveau putere să îl excludă din sinagogă. Vorbea cu dânşii fără frică, ba chiar îi demască.
Multă vreme nu am înţeles tâlcul orbului din naştere. Nu înţelegeam explicaţia lui Iisus.
Nu-i de mirare, căci ce deosebire mare este între noi şi Iisus! Noi dăm să trecem cât mai repede pe lângă “lazării” lumii acesteia, neputând răbda suferinţa lor, pentru că suntem incapabili în faţa ei. Bani n-avem, putere n-avem, inimă n-avem – n-avem nimic în faţa suferinţei. Deci fugind de “lazări”, fugim de propria noastră nimicnicie.
Sărbătorim astăzi pe Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena şi pomenirea lor ne umple sufletul de mare bucurie duhovnicească şi ne înalţă spre cer.
Întru pomenirea lor, cu dreaptă credinţă, cu cucernicie, se cuvine să ne aducem aminte de viaţa lor împodobită cu fapte bineplăcute lui Dumnezeu şi întru smerenie să le înălţăm laude după vrednicie, ca unora care au urmat lui Hristos şi au slujit Evanghelia lui Hristos în lume.
Închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui în Duh şi Adevăr: că Tatăl în acest fel caută să fie cei ce se închină Lui (Ioan 4, 23).
Iubiţi fraţi! Am auzit acum în Evanghelie că adevăraţii slujitori ai Dumnezeului Celui adevărat se închină Lui în Duh şi Adevăr; că Dumnezeu caută, adică doreşte să aibă asemenea închinători. Dacă Dumnezeu doreşte să aibă asemenea închinători, înseamnă, bineînţeles, că El primeşte numai asemenea închinători şi slujitori, că numai asemenea închinători şi slujitori îi plac.
Învăţătura aceasta ne-a vestit-o Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Să credem învăţăturii lui Hristos! Să primim cu toată dragostea atotsfânta învăţătura lui Hristos! Iar pentru a urma Lui în amănunţime, să cercetăm ce înseamnă a te închina lui Dumnezeu Tatăl cu Duhul şi cu Adevărul.
Textul Evangheliei de astăzi ne întoarce aproape de începutul activităţii Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ. Sfântul Evanghelist Ioan încheie capitolul 4 al Evangheliei sale, precizând că a doua minune a lui Iisus, săvârşită după întoarcerea din Iudeea în Galileea, a fost vindecarea fiului unui funcţionar imperial în Capernaum, pe care l-a vindecat de la distanţă. Cea dintâi minune săvârşită de Iisus a fost prefacerea apei în vin, la nunta din satul Cana, din provincia Galileea.
Cine este aceea care dăruieşte Mironosiţelor întreaga strălucire cerească? Preasfânta Maică a Domnului.
Ea este cea dintâi Mironosiţă şi mai presus de toate. Despre ea se spune în sfintele rugăciuni că ne-a născut scumpul Mir Ceresc, pe Domnul Hristos, dăruindu-ne bună-mireasmă. De aceea este cea dintâi Mironosiţă, înaintea tuturor. Şi fericit este acel suflet care îi urmează, cu credinţă, în Fiul Său Cel Înviat, în Domnul Hristos, cu dragoste sfântă, cu rugăciune, cu post şi cu toate celelalte sfinte virtuţi.
Pe ziua de astăzi – iată, prin altele, ce amintire amară: mai-marii iudeilor s-au adunat în casa lui Caiafa şi chibzuiau cum să-L prindă prin viclenie pe Domnul Iisus şi să-L dea morţii. Atunci, nefiind rugat de nimeni, a venit la ei unul din cei doisprezece, Iuda Iscarioteanul, şi a zis: “Ce voiţi să îmi daţi, şi eu Îl voi da pe El vouă?” Ei i-au dat treizeci de arginţi. Când am citit locul acesta din Scriptură, sufletul meu s-a umplut de nemulţumire – şi asupra mai-marilor iudei, şi asupra lui Iuda. Ce aveau în vedere aceşti mai-mari, de au atras asupra lor şi a poporului vină şi pedeapsa pentru uciderea de Dumnezeu?
Acum, poporul, preoţii şi mai-marii iudeilor ascultă pentru cea din urmă oară cuvântul Domnului în templu, şi acest cuvânt a fost atotcuprinzător: a cuprins toate cele trecute, cele de faţă şi cele viitoare.
Prin întrebarea privitoare la Ioan, Domnul a dat să se înţeleagă că El este Mesia Cel adevărat; prin pilda celor doi fii, a arătat că iudeii vor fi lepădaţi, iar în locul lor vor fi chemaţi păgânii; prin pilda lucrătorilor viei le-a spus că pe cei lepădaţi îi aşteaptă pierzarea;
Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim este unul din cele 12 praznice împărătești ale Bisericii Ortodoxe, care are loc în Duminica dinaintea Învierii Domnului (a Sfintelor Paști), această zi fiind cunoscută și sub numele de Duminica Floriilor sau Duminica Stâlpărilor.
În această zi creștinii sărbătoresc venirea Mântuitorului Iisus Hristos în Ierusalim ca împărat al cerului și al pământului, înainte de patimile și Învierea Sa.
Frati crestini, Am sa va spun cateva lucruri despre Lazar. Inainte de asta am sa subliniez ca in Ierusalim, catre sfarsitul vietii Sale pamantesti, Mantuitorul a savarsit trei minuni mari, amintite de sfantul evanghelist Ioan, care au indarjit foarte mult pe dusmanii lui Iisus Hristos impotriva Lui. Minunile au fost asa: vindecarea orbului din nastere, vindecarea slabanogului de la Vitezda si invierea lui Lazar. Vedeau ca acest Iisus, profet sau invatator, cum ii spuneau ei, face niste minuni mari si dumnezeiesti, dar vroiau sa-L tagaduiasca. Cautau toate mijloacele sa dovedeasca ca nu El le-a facut, sau daca le-a facut, le-a facut cu puterea celui rau, cu puterea lui Belzebut.
”Întoarceți-vă la Mine cu toată inima voastră”
[…] Minunată viaţă (a Sf. Maria Egipteanca – n. n.), care nu seamănă deloc cu vieţile oamenilor obişnuiţi! În ea uimesc mai ales două lucruri, în primul rând, harul lui Dumnezeu, neasemuita Lui milostivire şi prevedere a faptului că jalnica desfrânată va deveni o sfântă dintre cele mai mari. Al doilea – repeziciunea, neaşteptata adâncime şi hotărâre a întoarcerii cuvioasei Maria de la viaţa sa păcătoasă dinainte la nevoinţa ei neasemuită din pustie.