Marele Dascăl a toată lumea, Sfântul Ioan Gură de Aur, învață cu cuvântul și cu fapta să ne rugăm pentru cei ce au trecut în lumea cealaltă, în lumea veșnică. (…)
”Nu numai că nu trebuie să plângem, nici să ne întristăm de moartea celor ce ne sunt scumpi, ci, dimpotrivă, trebuie să ne bucurăm.
În vremea aceea, Iisus „S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Şi apropiindu-se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. Şi s-a ridicat cel mort şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”.
Încă de mici părinții ne învață să iertăm pe cei care ne greșesc. Chiar și conștiința ne zice că nu trebuie să ne culcăm până nu ne rezolvăm disputele de peste zi, și cum spune și vorba bătrânească, să nu apună soarele peste supărarea voastră. Atunci când trăim în familie, și ne împărțim bunurile pe care le folosim zilnic, vor apărea inevitabil și conflicte. Însă dacă ne vom angaja să rezolvăm aceste conflicte înainte de a merge la somn, chiar dacă asta implică faptul că ne vom culca mai tărziu decât de obicei, vom observa că a doua zi o vom începe mai bucuroși și împăcați cu noi înșine, iar tensiunile și frustrările dintre noi vor fi eliminate.
Creştinul adevărat aşază înaintea lucrurilor materiale pe cele spirituale, valorile care dau consistenţă vieţii. Scopul existenţei este perfecta armonizare a gândului cu fapta, susţinut fiind de puterea lui Hristos, întru Care s-a botezat şi s-a unit, în mod liber, potrivit răspunsului: Mă unesc cu Hristos, pe care l-a dat atunci când a devenit membru al Bisericii. Pentru creştinii primelor secole, acest răspuns nu era o formalitate, ci mărturisirea convingătoare şi adesea chiar confirmată prin sânge a unirii cu Hristos.
Arhimandritul Hrisostom Papadákis vorbește despre locul sfinților în Biserica Ortodoxă, punând accentul pe noțiunea de ,,sfânt”.
,,Sfinții” reprezintă capitolul cel mai însemnat al Bisericii. Este tot ce are mai de preț Biserica Ortodoxă și trebuie să păstrăm autentică această moștenire pe care am primit-o. Vedem că romano-catolicii s-au îndepărtat de contactul direct cu sfinții. Noi ne închinăm icoanelor și moaștelor sfinților și, de asemenea, așezăm moaștele martirilor în piciorul Sfintei Mese unde săvârșim Sfânta Jertfă.
Praznicul Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu descoperă ochilor minții noastre o priveliște nespus de mângâietoare și aducătoare de bucurie! El ne descoperă cerul, iar acolo – pe Stăpâna de Dumnezeu Născătoare, ce mijlocește pentru noi înaintea Domnului și atrage în urma sa, ca să mijlocească în același fel, toată ceata Sfinților, ce sunt puternici prin îndrăznirea către Domnul; iar în urma lor ni-L descoperă pe însuși Domnul tuturor, Ce ia aminte la mijlocirea aceasta și Se lasă înduplecat de ea.
Prin sfânta citire evanghelică din această duminică începe perioada citirilor din Evanghelia după Luca.
Fireşte, toţi creştinii, dar mai mult noi elinii, simţim o deosebită bucurie şi binecuvântare că acest evanghelist elin, medic şi istoric, ucenicul marelui apostol al neamurilor – Pavel, prin desăvârşita lui cunoaştere a limbii eline, a îmbogăţit Biserica şi oferă întregii lumi „cuvintele Vieţii”.
Cine va voi să-şi scape sufletul, îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Mc. 8, 35).
Aceste spuse ale lui Hristos, spuse de o uriaşă însemnătate, pot stârni nedumerire în mulţi. Noi, doar, dorim să ne mântuim sufletul, iar Domnul spune că dacă vom năzui spre asta îl vom pierde şi că pentru a ne mântui sufletul este nevoie să ni-l pierdem – să-l pierdem pentru însuşi Domnul Iisus Hristos şi pentru Evanghelie. Ce să însemne asta? Cum trebuie să înţelegem aceste spuse?
Praznicul Înălţării Sfintei Cruci este una dintre cele mai însemnate sărbători creştine. Ea este asemănătoare cu Vinerea cea Mare – zi de mare durere pentru tot neamul creştinesc, pentru că este ziua răstignirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Dovadă că este aşa: în ziua Înălţării Sfintei Cruci vom auzi citindu-ni-se la Sfânta Liturghie Evanghelia din Vinerea cea Mare, în care ni se înfăţişează toată drama de pe Golgota.
Trecem zilnic în drumul nostru măcar pe lângă o biserică. Dacă suntem grăbiți și nu putem intra să ne închinăm, ori dacă ne aflăm într-un mijloc de transport, ne facem doar semnul crucii și trecem mai departe. Privirile sau chiar cuvintele unora din jurul nostru ne pot face să ne simțim inconfortabil în această situație. Nu trebuie să uităm însă că, făcând semnul crucii, ne mărturisim credința și suntem mai aproape de Dumnezeu.
Așa spune Evanghelia: a dat fiecăruia după puterea lui. Unuia dintre noi i-a dat cinci talanți. Presupunem că acesta e summum-ul de calități pe care Dumnezeu poate să-l ofere cuiva, la limita noastra omenească. Altuia i-a dat doi talanți, mai puțin, altuia i-a dat un talant. Dar fiecare a primit ceva. Nu e nimeni în lumea aceasta care să nu fi primit ceva de la Dumnezeu. Oricât ne-am socoti, ne-am umili și am spune noi că n-avem nici un fel de har ori dar de la Dumnezeu, totuși daruri avem. Iar un talant nu înseamnă un singur dar, pentru că un talant era o monedă de o valoare foarte mare. Adica fiecare are un dar destul de mare. Sigur, unii au mai mult, alții au mai puțin.
Prin toată grija şi osteneala în lucrarea cea întru Dumnezeu, cu iubire pentru Hristos şi semeni, părintele Sofian Boghiu de la Mănăstirea Antim şi-a împlinit chipul zugrăvit cu nesfârşită răbdare hristică pentru veşnicie.Pe 14 septembrie s-au împlinit 13 ani de când rugăciunile lui ne ocrotesc părinteşte din cerurile lui Dumnezeu.
Pe părintele Sofian îl căutau mulţi oameni. Era foarte asaltat şi solicitat cu probleme duhovniceşti. Dar eu nu auzisem de părintele.
Pentru mulţi, un sfânt este doar un nume din calendar sau pe care-l aud la câte o slujbă. Puţini sunt sfinţii despre care se cunosc anumite detalii, din viaţa sau din învăţătura lor. Întâlnirea cu sfintele lor moaşte stârneşte în noi o sfântă curiozitate.
“Capul lui, fraţi creştini, a urmat nişte „drumuri” mai speciale. El a fost recuperat din palatul Irodiadei şi purtat, ca un odor de mare preţ, prin Siria, Mesopotamia, Egipt, iar astăzi este într-o moschee din Damasc, ridicată pe ruinele unei catedrale închinate Sfântului Ioan Botezătorul.
Acolo vin mulţi bolnavi, mai ales orbi. Te impresionează privirea lor, fixată undeva în gol… Am întrebat pe cineva: „Ce aşteaptă aceştia, de stau aici de atâta vreme?” şi mi s-a răspuns: „Foarte mulţi dintre ei se vindecă”.
Şi, răspunzând, Iisus a vorbit iarăşi în pilde, zicându-le: Împărăţia cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său. Şi a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei n-au voit să vină. Iarăşi a trimis alte slugi, zicând: Spuneţi celor chemaţi: Iată, am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă.
Dar ei, fără să ţină seama, s-au dus: unul la ţarina sa, altul la neguţătoria lui; Iar ceilalţi, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit şi le-au ucis. Şi auzind împăratul de acestea, s-a umplut de mânie, şi trimiţând oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi cetăţii lor i-au dat foc.
Vă rugăm să ne vorbiţi despre atitudinea ortodoxă faţă de religiile necreştine.
– Hristos a venit să lumineze omenirea. Există numeroase religii, în afara revelaţiei Sale, printre ai căror adepţi nu sunt doar practicanţi ai unui cult demonic, ci şi suflete sincere care încearcă să ajungă cu adevărat la Dumnezeu. Vreau să spun că, înainte ca oamenii să audă de Hristos, aceste religii, atât cât pot ele, au fost bune, dar ele nu pot duce la atingerea adevăratului ţel.
Era un om oarecare, stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor.
Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui.