Orice patimă se stârneşte, se arată şi creşte întotdeauna mai întâi prin gând. Lupta cu patimile porneşte, aşadar, de la lupta cu gândurile. Gândurile rele sunt ispite aduse de draci (unii Părinţi numesc de aceea gândurile „duhuri”), ca şoapte ce îndeamnă la păcat, şi-n urmă la împătimire.
Începe lupta cu gândurile alungând pe dată ispita cu care te momesc, neascultând şoptirile viclene, neluând aminte cu nici un chip la ele. De stai să cugeți şi să priveşti la ele, sporesc şi se întăresc. Iar de alungi din prima clipă gândul rău, scapi şi de el, şi de păcat.
Prin gânduri zugrăvind lucruri ce farmecă şi încântă, întâi de toate dracii ne momesc să-i privim, şi apoi să le vorbim. De le vorbeşti, încă n-ai păcătuit şi n-ai ajuns la patimă, dar eşti pe un drum, din care cu greu faci cale întoarsă. Că te-ai însoțit cu gândul rău, te-ai lipit de el, şi inima ta îl place. Negreşit, urmează „consimţirea” şi făptuirea, care preface gândul în cuvânt şi faptă păcătoasă. De-o ţii aşa mereu, inima ţi se face pătimaşă, că patima e obişnuinţa inimii cu răul.
N-o lua, dar, pe calea asta! Puterea de a-i birui pe draci în cuvânt o au doar sfinţii. Tu leapădă pe dată gândul. Că ispita – spune Părintele Serghie – e foc mocnit, pe care de nu-l stingi ajunge pârjol mare. Şi şarpe veninos ce stă să muşte, şi trebuie zdrobit. Cum sari să-ţi aperi viaţa, sari şi pentru suflet. Fă-ţi din asta lege.
(Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă, Editura Sophia, București, 2007, pp. 81-82)