Rari sunt oamenii aceia, a căror viaţă a fost desăvârşită linie dreaptă.Rari sunt aceia cari s’au ridicat vertical prin propriile lor puteri, prin propriile lor strădanii, cari singuri şi-au dus crucea greutăţilor lor.
Prea rari sunt aceia, cari liniştit şi stăruitor, au frânt cu mâini energice zăvoarele împiedimentelor din drumurile lor şi au ajuns acolo unde le-a fost menirea, sau unde le-a dictat voinţa, şi care singuri şi-au dobândit coroana cea neveştejită a luptei bine şi -sârguincios purtate.
Prea Sfinţitul nostru Dionisie împlineşte în această toamnă fumurie, 70 de ani. E o vârstă de nimb şi de argint, o adevărată vârstă episcopală.
Nu intenţionăm aci a-i desfăşura viaţa în etapele ei istorice. Cetitorul de mâine le va afla, răsfoind istoria. Căci în adevăr şi fără exagerare, numele Vlădicăi Dionisie se va săpa adânc în memoria urmaşilor şi neşters va rămânea în istoria Neamului. Ci noi voim numai, smeriţi cronicari, a scoate în lumină linia dreaptă în care s‘a desfăşurat firul vieţii şi al carierii P. S. Sale, precum şi pilda ce se desprinde dintr‘însa.
Umil, a bătut odată la poarta veche de mănăstire, cu cei cincisprezece ani ai săi, tânărul fiu Dumitru. I s‘a deschis ca oricărui altuia. Şi printre fraţii de smerenie sfinţitoare, a trăit câtva timp într’o cuvioasă uniformitate. Acolo, în umbra brazilor mănăstireşti, în ungherile în care lăcrămau candelele şi făclii, în chilia cu miros de busuioc şi flori de câmp, în asprele şi fericitoarele zile de post şi rugă, sufletul lui s‘a luminat şi în această lumină i s‘a zămislit clar drumul menirii sale pe care l‘a parcurs stăruitor, gospodăreşte.
Iată-l parcurgând primele trepte monahale. Iată-l iconom, ieronomonah, stareţ şi arhimandrit. Prima etapă în linie dreaptă.
Vin zilele sângeroase ale răsboiului. Ca nişte clopote ale învierii Neamului răsunau la Mărăşeşti, în vara anului 1917, tunurile izbăvirii.
Stareţul Dionisie privea cu ochi umezi către Prut. Aştepta pe fraţii desrobirii. Şi când au sosit, i-a întâmpinat în odăjdii şi făclii.
Dar drumul său nu a ajuns la capăt. Iată-l Arhiereu, apoi Vicar al Bisericii din Basarabia şi Locotenent Episcopal în Eparhia Sudului, după repaosarea întru Domnul a Fericitului Justinian.Evenimentele se precipită.
La un moment dat se părea că oficialitatea ar fi vrut să se dispenseze de vrednicia întru Domnul, a Arhiereului Dionisie.
Şi totuşi în pofida intrigăriilor de atunci, în Mai 1934 P. S. Dionisie a primit cârja episcopală a Ismailului şi a Cetăţii-Albe.
Iată pildă de viaţă, sau ca să-i zicem aşa, de carieră formată într’o desăvârşită linie dreaptă. Fără sprijinul celor mari, ci numai prin propriile merite şi strădanii, Vlădica Dionisie a ajuns dela cea mai de jos treaptă, până la cea mai înaltă.
Faptul acesta în vremurile de ieri şi chiar de astăzi, pare anacronic şi aproape neverosimil. Cariere vertiginoase s’au creiat în mai toate domeniile, prin surpriză şi nemeritat. Lumea este prea grăbită spre a mai zăbovi în tomuri şi strădanii.
Dorinţa parvenirii este prea intensă. O trăim aproape toţi, într‘un mod sau altul. Ni s’au închircit degetelet apăsând sonerii de oameni mari. Şi doldora ne sunt sertarele de cărţi de vizită cu nume aurit pe ele. Aţinem calea atâtora cu A mare, cerşind pe un petic banal de hârtie, semnături deschizătoare de uşi şi perspective.
Nu luăm pieptiş viaţa, ci preferăm ocolişurile şi căile comoade, care nu ne cer nici muncă, nici pregătire, nici talent, nici calităţi.
Nimic … ca să fim nimic.
Dar iată pilda vieţii P. S. nostru Vlădică, care s‘a ridicat drept şi prin sine însuşi. Aceasta să fie pentru noi îndemn şi îndreptar. Să ne străduim a ne modela viaţa noastră proprie în sensul aceleia.
Să pornim cu propriile noastre mijloace, drept şi vertical, aşteptând cu pace răsplătirea trudei noastre.
Fără grabă şi mai ales fărâ frământări ambiţioase. Numai cu satisfacţia intimă, că ne-am făcut oricând şi ori unde datoria.
Aşa ca Prea Sfinţitul Dionisie. Şi fi-va deajuns.
Pr. D. Stoenescu.