În viața duhovnicească funcționează alte legi decât în natură. Să mă explic. Urcușul duhovnicesc se face la altă viteză decât ai urca o coamă de deal. Pentru că el nu se termină într-o zi sau două, ci se întinde pe toată durata existenței noastre pământești. Ba continuă, la alți parametri, și în veșnicie. Confucius, celebrul gânditor chinez, spunea odată: „În viață nu contează câți pași faci pentru a atinge scopul dorit, important este să nu te oprești din mersul tău”. Iar când ești tânăr, și, firește, mersul tău spre Dumnezeu este mai grăbit, încât vrei să atingi iute cerul.
Părinții pustiei au un îndemn pentru bătrânii care au ucenici. Ei spun așa: „Dacă veți vedea un frate tânăr urcându-se la cer degrabă, prin propria voie, trageți-l de picioare și aduceți-l pe pământ, că de nici un folos nu-i este”. Da, nevoința după propria minte nu ne zidește. Dimpotrivă, ne separă. Or, noi nu am învățat de la Hristos să facem performanță duhovnicească, ci să ne zidim unii pe alții în credință.
Un tânăr voia cândva să înveţe de la un părinte să picteze frescă. A adus la mănăstirea acestuia o traistă plină cu pensule şi culori, voind imediat, în ziua următoare să înceapă să lucreze. Părintele i-a cerut să-i dea traista, a încuiat-o în dulap, după care a pus cheia în buzunarul său. Ucenicul l-a întrebat, mirat: „Când începem?” „Întâi să trăim. Când vei fi iniţiat în taine, când vei descoperi viaţa cea nouă, aceea care nu apune, definitivă, euharistică, eclesială, o existenţă de comuniune, îţi va fi foarte uşor să o pictezi, să pui pe perete. Dacă nu o ai în tine, vei face doar decoraţiuni, cosmetică”.
Augustin Păunoiu, ziarullumina.ro
