Deseori avem impresia că ştim tot ce se poate şti, sau, cel puţin, principalul, despre noi înşine şi despre lume. De fapt, dacă privim cu atenţie în jurul nostru, ne dăm seama repede că ştim foarte puţin. Cu atât mai mult atunci când, depăşind cunoştinţele de ordin general-uman, încercăm să pătrundem tainele Revelaţiei dumnezeieşti. Cu toţii ştim că în corpul omului se află inima. Că ea pune în mişcare sângele către toate părţile organismului şi că prin aceasta întreţine corpul. Ştim că în cap se află creierul, din care «provin» gândurile, dar nu ştim unde se află sufletul omului. Toată lumea ştie şi constată că există anumite stări pe care le numim «sufleteşti».
În plus, aceste stări au un caracter spiritual şi moral, pe care trebuie să şi-l păstreze. În aceste condiţii, spiritualitatea omului este legată de moralitate, amândouă aflându-se în interdependenţă. Ştim că inima este o pompă de muşchi care pune în mişcare sângele.
Atunci, de ce va fi spus Sfântul Proroc David: «Inimă curată zideşte întru mine, DÎnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele…»? Rezultă că activitatea inimii nu se rezumă la a face să circule sângele în corp, că are şi alte calităţi de ordin spiritual-moral. Iar dacă condiţia spiritual-morală are ceva specific, deducem că această specificitate este una exclusiv umană. In ea se află şi începutul vieţii spirituale veşnice. Corpul moare, se descompune până la învierea cea de obşte, sufletul rămâne să trăiască veşnic. Iar dacă cineva crede că omul este un animal ca toate celelalte, se înşală, comite o amară greşeală. Suntem fiinţe spiritualizate, nu dobitoace.
Dacă trăim după legea cea dreaptă, dată de Dumnezeu, înseamnă că nu ducem o viaţă animalică, ci una specifică unei fiinţe spiritual-morale. De ce? Fiindcă lumea noastră nu se mărgineşte la noi înşine, ci este o parte a lumii spirituale. Trăind pe pământ, omul trebuie să se supună legilor spiritual-morale, pentru ca, după ce va părăsi această lume vremelnică, să intre într-o altă lume, fiindcă omul nu se pierde: trăieşte veşnic. Pe pământ, trăieşte doar până la moartea fizică. Viaţa pământească este timpul care ni se dă pentru a ne forma, «educa», pentru nemurire. Modul cum va trăi omul în eternitate depinde de felul cum s-a pregătit pentru a trece în ea. Viaţa vremelnică este o şcoală de autoeducaţie.
Pr. Petru Serioghin, Nu te teme, de-acum nu mai ești singur!, Editura Sophia