Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, cu puţin timp în urmă am fost la o înmormântare. Vorbind acolo, am pus în atenţie patru ziceri din Sfânta Scriptură, şi anume: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire (Luca 2, 14) – ca program de viaţă, Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit (Ioan 17, 4) – cuvinte pe care le-a spus Domnul Hristos spre sfârşitul lucrării Sale aici, pe pământ, apoi cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola I către Corinteni, capitolul 10: Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre mărirea lui Dumnezeu să le faceţi şi cuvintele Sfântului Apostol Petru din Epistola I Sobornicească, capitolul 4: Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se mărească prin Iisus Hristos.
Tot atunci am învăţat şi eu ceva, ceva pe care într-un fel l-am gândit şi eu înainte, dar nu l-am formulat aşa, şi anume: părintele Valentin Funeriu, părintele din sat, în cuvântul său spunea, între altele, că cineva i-a zis: „Nu ştiu ce să fac, părinte, că de obicei, când mă gândesc la un om, mă gândesc la partea lui rea din viaţă.” Şi atunci părintele i-a dat o îndrumare şi i-a spus: „Atunci când priveşti la om să priveşti cu coada ochiului şi la Dumnezeu să priveşti cu tot ochiul.” Deci întâi e Dumnezeu şi apoi e omul. Asta am spus-o eu de foarte multe ori. Aşadar, am avut în vedere cuvântul acesta sau îndrumarea aceasta, dar pe altă linie, cu alte cuvinte. Dar mi-a plăcut şi formularea aceasta, că la om trebuie să te uiţi numai după ce te-ai uitat la Dumnezeu cu ochiul întreg sau să te uiţi întâi la Dumnezeu şi apoi la om, şi atunci sigur că, gândindu-te la Dumnezeu, vezi şi părţile bune ale omului.
E o îndrumare pe care e bine s-o luăm şi noi în seamă,! pentru că pe un om dacă-l cunoşti de la depărtare îi cunoşti mai mult părţile bune, dar când ajungi să-l cunoşti de-aproape, poţi să ajungi să-i cunoşti şi părţi la care nu te-ai fi gândit, părţi rele. Ştiţi că vă spuneam eu că părintele Nichita, de aici, de la mănăstire, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că „pe om dacă-l cauţi de bun, bun îl găseşti şi pe acelaşi, dacă-l cauţi de rău, şi rău îl găseşti”.
Aşa că grija noastră ar trebui să fie aceea de a-l avea pe om în conştiinţa noastră cu părţile lui cele bune. De pildă, e cineva care cântă la strană, e străduitor şi atunci ai în vedere lucrul acesta, că uite, vine la strană, vine mereu, atent să fie la strană, e mai atent decât alţii. Deci sunt nişte părţi bune pe care, dacă nu le ai în vedere, se poate să găseşti la un om mai ales părţi care nu-ţi plac. Şi atunci gândindu-te întâi la Dumnezeu şi după aceea la om, vezi partea bună din om şi e mult mai bine. Fiecare dintre noi avem şi părţi bune, şi părţi rele. In orice caz, oameni perfecţi nu cred că suntem nici unii. Fiecare dintre noi putem fi găsiţi şi de buni, şi de răi. Şi atunci să fim cu luare-aminte cum ne privim noi între noi, unii pe alţii. Să fim cu luare-aminte la partea bună, ca să ne putem bucura unii de alţii, cum zicea părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească, ca „să ne bucurăm unii de alţii şi toţi să ne bucurăm de Domnul”. Şi dacă procedăm aşa înseamnă că totul este prin şi cu darul lui Dumnezeu, şi atunci e bine, chiar dacă apar şi lucruri pe care ar trebui să nu le luăm în seamă şi prea mult le luăm în seamă. Căci, dacă apar nişte lucruri la care ne gândim prea mult şi tragem nişte concluzii, poate înainte de vreme, şi mai ales fără să avem în vedere şi partea bună a omului, atunci ne depărtăm unii de alţii, suntem departe de a împlini porunca iubirii, adică de ceea ce ne cere Dumnezeu: să ne iubim unii pe alţii, să ne iubim cu iubirea Lui, să ne gândim că Dumnezeu este iubire şi că şi noi trebuie să fim cu mai multă iubire. Dacă ne-am gândi la cele pomenite, fără îndoială că am mai avea câte ceva de spus şi la spovedit.
De obicei, ne gândim doar la lucruri care ne privesc pe noi, în loc să ne gândim că sunt şi nişte lucruri care poate sunt mult mai importante decât cele pe care le avem în vedere, mai ales în ceea ce priveşte legăturile cu alţii.
În Duminica vameşului şi a fariseului, ni se atrage atenţia asupra faptului că vameşul, care îşi recunoştea păcatele, a fost mai primit la Dumnezeu decât fariseul, care îşi spunea faptele cele bune şi care se separase de ceilalţi oameni, zicând că nu-i asemenea lor. Bineînţeles că de multe ori nu suntem nici noi la fel cu toţii şi nici n-am vrea să fim la fel, mai ales când e vorba de chestiuni negative. Oricum, să avem în vedere că fiecare dintre noi e un unicat, că viaţa nu se trăieşte prin comparaţie, că fiecare dintre noi are şi părţi bune, şi părţi rele şi să nu ne depărtăm de cei din jurul nostru pe motiv că noi suntem mai buni decât ei. Să ne asemănăm cu vameşul, care nu lua aminte la păcatele oamenilor, ci se gândea doar la el însuşi, la păcatele lui, şi cerea ajutor de la Dumnezeu, în înţelesul de a primi mila lui Dumnezeu. Aşa să facem şi noi: să cerem mila lui Dumnezeu, să cerem ajutor de la Dumnezeu ca să ne cunoaştem aşa cum suntem, să ne dea Dumnezeu lumină să vedem şi pe alţii în lumină şi să putem pune în atenţie şi părţile bune ale oamenilor şi ale vieţii pe care o trăim. Amin.
Arhimandrit Teofil Părâian, Cale spre bunătate, Editura Sophia