Din nefericire, facem loc prea lesne minciunii în viaţa noastră, iar aceasta se întâmplă pentru că ne place să ne oglindim în oglinzi omeneşti ce ne hrănesc egoismul. “Prieteni”, sau mai bine zis „apropiaţi”, ni-i facem numai pe aceia care ne laudă pentru „frumuseţea” sau „bogăţia” noastră. Trăim înconjuraţi de minciună şi ne lipim de apele stătute ale morţii sufletului, transformându-ne în „roboţi” bineplăcuţi societăţii: bine îmbrăcaţi, ferchezuiţi, făcându-ne operaţii estetice de întinerire, cosmetizându-ne, ca nu cumva să ne vedem faţa care e pe cale să îmbătrânească sau care, din nefericire, între timp a îmbătrânit deja în păcat, şi astfel toată viaţa noastră devine o minciună.
Iubim minciuna pentru că iubim de fapt lumea aceasta (a minciunii) de care nu ne putem desprinde, deşi glasul conştiinţei se mai face auzit din când în când, pentru că îngerul nostru păzitor nu renunţă la sufletul ce i-a fost încredinţat.
Deoarece urâtul şi durerea ne înconjoară şi ne sufocă, unii dintre noi vrem să consumăm cât mai multe experienţe de „fericire,” vrem să uităm de toţi şi de toate, însă în cele din urmă ajungem să nu ne mai suportăm nici pe noi înşine. Viaţa nu o mai trăim, ci pur şi simplu ne-o consumăm, o ardem într-un creuzet [1] al minciunii.
Din păcate, suntem departe cu înţelegerea de viaţa vecinică şi de Mântuitorul Iisus Hristos Care ne-a încredinţat prin cuvintele:
„… Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.”(Matei 28, 20)
El este cu noi, dar oare noi mai suntem cu El?
Dacă ne-am oglindi în icoana lui Hristos în timpul Dumnezeieştii Liturghii, câtă pace ar coborî în inimile noastre şi câtă bucurie…
„Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul; fericit bărbatul care nădăjduieşte întru El.” (Ps. 33, 8)
Ieromonah Luca Mirea, Crâmpeie de gând şi cuvânt, Editura Predania, Bucureşti 2011