Una din cauzele slăbirii discernământului şi a credinţei în contextul globalizării mediatice a proceselor de conştiinţă poate fi determinată pornind de la scrierile ascetice ale Părinţilor Bisericii.
Un lucru redescoperit în secolul al XX-lea de cercetătorii imaginarului (Weninburger: 120), aspect neglijat de omul contemporan, dar fundamental pentru existenţa sa este înţelegerea faptului că: Precum trupul are ca lume lucrurile; mintea are ca lume ideile. (Filocalia II: 113)
Lucrurile, spune Sfântul Maxim, sunt afară de minte, dar ideile lor stau înăuntru. În minte este prin urmare puterea de a se folosi bine sau rău de ele. Căci folosirea greşită a ideilor este urmată de reaua întrebuinţare a lucrurilor. (Filocalia II: 95)
Aşadar viaţa spirituală şi trupească a omului, păcatul sau virtutea legătura cu Dumnezeu sau despărţirea de El sunt determinate de modul în care omul îşi reprezintă în minte lumea şi cum se foloseşte de aceste reprezentări în ceea ce face în viaţă.
Sfântul Maxim observă că există o diferenţă esenţială între lucrul simplu, înţelesul lui şi patimă.
Lucrul este de pildă: bărbat, femeie, aur şi aşa mai departe. înţelesul (chipul) este amintirea simplă (care nu provoacă plăcere sau durere) a ceva din cele de mai sus. Iar patima este iubirea neraţională sau ura a ceva din cele mai dinainte. (…) înţelesul pătimaş este gândul compus din pătimaşi înţeles. (Filocalia II: 110, 111)
De pildă, dacă cineva vede sau îi vine în amintire o bucată de aur sau alt lucru şi le priveşte sub raportul folosului lor, al calităţii pe care o au, atunci înţelesurile prin care lucrurile respective ne pătrund în conştiinţă sunt simple. Dacă însă imaginea acelor lucruri provoacă dorinţa de a le avea sau leagă obsesiv mintea de o anumită plăcere, atunci înţelesul, ideea acelora este una pătimaşă. La fel şi în cazul raportării noastre la o altă persoană. Când vederea chipului acesteia sau amintirea ei nu ne provoacă o atracţie erotică sau nu ne stârneşte mânia, se poate spune că gândul la ea nu este unul pătimaş. De fapt, aceasta trebuie să fie lupta creştinului, să despartă patima de înţeles pentru a rămâne gândul simplu nealterat de dorinţa pătimaşă, „căci folosirea greşită a ideilor (prin intervenţia iraţională a patimii) este urmată de reaua întrebuinţare a lucrurilor”. (Filocalia II: 111, 95.)
Ce înseamnă o bună întrebuinţare a ideilor şi a lucrurilor? De exemplu, vederea aurului, dincolo de folosul pe care acesta îl are pentru faptul că nu rugineşte şi este uşor de prelucrat, poate să ne trimită cu gândul la ideea de lumină pe care, de altfel, o simbolizează în toate culturile. Spre exemplu, fondul auriu care îmbracă icoanele simbolizează lumina în care se află sfinţii în împărăţia Cerurilor.
Vinul este un aliment foarte sănătos, dacă este folosit cu măsură, el înveseleşte inima omului (Ps. 103), iar materia lui se preface prin rugăciunile Bisericii în sângele Jertfei nesângeroase a Fiului lui Dumnezeu. Oricare persoană umană poate fi prilej de comunicare interpersonală, de comuniune sufletească, de dragoste altruistă sau întrajutorare. În chipul omului este experimentată taina persoanei a chipului lui Dumnezeu.
Am insistat puţin asupra acestei bune întrebuinţări a lucrurilor, deoarece este important de înţeles că toate lucrurile, dincolo de folosul lor imediat la care este atrasă mintea atunci când le vede sau şi le aminteşte, au întotdeauna şi un înţeles mai înalt, spiritual, pe care lucrul respectiv îl sugerează şi pe care mintea este chemată să-l primească drept o hrană potrivită fiinţei ei.
Mintea împătimită este aceea care nu mai poate vedea nici folosul nepătimaş al lucrului şi, mai cu seamă, nici sensul său spiritual, ci pe toate le percepe prin prisma plăcerii pe care acestea o pot provoca. În aceste condiţii mintea se va întuneca, spun Părinţii, prinsă fiind în închisoarea simţurilor, în „împletitura strânsă, tare şi greu de biruit dintre simţuri şi lucrurile sensibile (materie)”. (Filocalia III: 94) Obsesia banilor, a înmulţirii câştigului, a luxului, a băuturii, a mâncării sau a satisfacerii sexuale slăbeşte, în cazurile cele mai avansate până la anulare, capacitatea omului de a se mai bucura de altceva în viaţă, decât de materia patimii care-l tiranizează.
Când patimile stăpânesc mintea, spune Sf. Maxim Mărturisitorul, o leagă de lucrurile materiale şi, despărţind-o de Dumnezeu, o fac să se ocupe de acelea. (Filocalia ÎI: 79)
În acest context, Sfinţii Părinţi recomandă o păzire cu atenţie a minţii, ca să nu fie primite imaginile şi gândurile care pot stârni dorinţa şi incita imaginaţia la construirea scenariilor dobândirii plăcerii, fiindcă astfel este întărită patima până la a-l aduce pe om în stadiul făptuirii păcatului.
Cel ce nu păcătuieşte mai întâi cu mintea, spune Sfântul Maxim, nu va păcătui nici cu lucrul”. (Filocalia III: 96)
Ajunşi în acest punct, putem înţelege care sunt consecinţele faptului că mintea omului contemporan, în condiţiile conectării la mass-media, este, practic, scufundată în acest mediu simbolic care ajunge să-i mijlocească într-o măsură extrem de mare relaţia cu oamenii, cu societatea, cu lumea în general. Ce se întâmplă, oare, când oamenii în loc să experimenteze în mod direct natura, realitatea, le percep prin prisma imaginilor tv sau a clipurilor publicitare?
Răspunsul este simplu de găsit dacă ţinem cont de faptul că, prin aproape tot ceea ce vedem la televizor, nu sunt comunicate înţelesurile simple ale lucrurilor, ci, prin excelenţă, înţelesurile pătimaşe ale minţii celor care au construit emisiunile respective. În mod programatic tot ce apare pe micul ecran trebuie să producă o emoţie puternică (plăcere sau durere), trebuie să stârnească dorinţă şi să hrănească patimile omului pentru ca mesajul să aibă maximum de atractivitate şi să crească în acest fel audienţa.
Tot ce este prezentat la televizor provoacă în primul rând o reacţie a simţurilor în urma exploatării laturii senzaţionale a realităţi, a evenimenţialului. Mesajul tv este construit astfel încât să activeze cu putere şi în mod constant facultatea poftei şi a mâniei, lucru evident mai cu seamă în mesajul erotic, în cel violent şi în cel publicitar. Erotismul apelează sau stimulează dorinţa sexuală, violența cultivă mânia, ura, plăcerea de a produce durere şi irascibilitatea. Dar, de fapt, astfel este împătimită mintea, căci: Partea poftitoare a sufletului, întărită mai des, aşază în suflet deprinderea anevoie de clintit a iubirii de plăcere; iar iuţimea tulburată încontinuu face mintea fricoasă şi fără bărbăţie (Filocalia II: 94), deşi extrem de irascibilă.
Publicitatea este, prin excelenţă, actul în care se urmăreşte legarea înţelesului tuturor lucrurilor care pot fi comercializate (în societatea capitalistă nimic nu scapă procesului mercificării) de dorinţa de a le avea sau de o plăcere. Adică, leagă înţelesul simplu al lucrurilor de o patimă, pe care astfel o cultivă, pentru ca prin intermediul acesteia să determine comportamentul de cumpărător. Publicitatea, hrănind şi amplificând patima desfrânării, lăcomia pântecelui, slava deşartă, mândria, egoismul şi invidia, aduce o contribuţie esenţială la împătimirea omului contemporan. De fapt, ea cultivă în mod esenţial „iubirea trupească de sine” şi „iubirea pătimaşă şi neraţională faţă de trup”. Dar, observă Sfântul Maxim Mărturisitorul, „cel ce are iubirea trupească de sine este vădit că are toate patimile. Ei i se împotriveşte iubirea (duhovnicească, altruistă) şi înfrânarea” (Filocalia II: 103), adică principalii duşmani ai consumismului.
Cunoscând acestea, este evident că primul efect al televiziunii din punct de vedere spiritual este faptul că umple mintea de înţelesurile pătimaşe ale lucrurilor, practic, împătimeşte mintea, deprinzând-o să privească întotdeauna lucrurile prin prisma dorinţei de a le avea, să privească femeile şi bărbaţii în perspectiva satisfacerii dorinţei sexuale. În filme sau în alte emisiuni de divertisment, atenţia oamenilor este îndreptată obsesiv asupra dobândirii banilor, a puterii şi a transformării oricărui lucru într-un instrument al plăcerii, prinzându-l prin scenariul respectiv în ecuaţia dorinţei. Înconjurat prin universul mass-media numai de înţelesurile mincinoase şi pătimaşe ale lumii, omului contemporan i se răpeşte posibilitatea de a mai cunoaşte lumea aşa cum este, de a se mai folosi normal de lucruri. Cel mai grav este însă faptul că astfel nu mai poate fi perceput sensul spiritual al lucrurilor, al creaţiei în general, înţelesurile pătimaşe (fantasmele) transformându-se într-un zid despărţitor aşezat între om şi Dumnezeu.
Mintea cade de la îndrăznirea cea către Dumnezeu atunci când se însoţeşte cu gânduri viclene şi spurcate. (Filocalia II: 68)
Se ajunge astfel la situaţia despre care vorbea Sfântul Maxim, în care mintea intră în prizonieratul închisorii simţurilor, prinsă în împletitura dintre simţuri şi materie.
Ne întrebăm: în ce măsură mai poate telespectatorul să păzească gândul produs de vederea unui lucru sau de amintirea lui, fără să-l lege de o dorinţă pătimaşă? În ce măsură mai poate lupta să-şi despătimească mintea, atâta timp cât, uitându-se la televizor, aceasta este permanent intoxicată cu imagini pătimaşe? Efectul vizionarii nu poate fi altul decât o întunecare gradată a vederii minţii, deoarece toate gândurile pătimaşe ce întunecă partea poftitoare a sufletului, ce o tulbură pe cea irascibilă, întunecă raţiunea şi în final orbesc mintea. (Filocalia II: 105) Adică, omul poate ajunge să nu mai găsească nici un alt sens al existenţei afară de acela de a experimenta fiorii plăcerii trupeşti, de a poseda lucruri şi de a se îmbăta cu ideea că este cineva când, de fapt, doar a reuşit să atingă în mod ideal statutul de consumator, care, în viziunea Părinţilor Bisericii, este o fiinţă necuvântătoare, supusă vieţii instinctive.
Televiziunea constituie în lumea de astăzi mecanismul ideal împătimirii omului, al vrăjirii acestuia cu fantasmele plăcerii şi, prin aceasta, a manipulării conştiinţei umane în sensul dorit de putere. Omul pătimaş este cel mai uşor de manipulat şi, totodată, este cel mai bun consumator.
Ce discernământ mai poate avea telespectatorul fidel comandamentelor nihilismului mediatic şi al culturii de consum, victima, cu voie şi fără de voie, a globalizării conştiinţei? Ce tărie în credinţă sau conştiinţă dogmatică mai pot fi oare aşteptate atunci când gândurile pătimaşe însămânţate de televiziune abia mai lasă locul desfăşurării unei vieţi normale, a unui om care să nu fie aprins atât de puternic de dorinţa trupească, încât să cadă în desfrânare sau în adulter, care să nu fie atât de irascibil şi mânios, încât să se certe încontinuu cu ceilalţi sau care să nu fie atât de orbit de slavă deşartă, de mândrie, încât să se creadă centrul pământului în condiţiile în care televiziunea şi publicitatea l-au redus la condiţia de consumator?
Se constată o creştere a infracţionalităţii în rândul copiilor şi se caută explicaţii ştiinţifice, se dau diagnostice psihiatrice (schizofrenie), fără a se lua în consideraţie faptul că mintea copiilor ce a fost intoxicată prin televizor de fantasmele pătimaşe ale violenţei, ajungând să-şi piardă controlul, dictează comportamentul ucigaş.
Mai cu seamă în lumea occidentală se constată o sporire accentuată a copiilor care sunt grav agresaţi de propriii părinţi din care mulţi, tot mai mulţi – înfricoşător lucru! – sunt, pur şi simplu, violaţi de aceştia. Statul, în loc să caute cauza reală şi să o înlăture găseşte soluţia în promulgarea unei legi prin care interzice părinţilor să-i mai pedepsească pe copii, le dă dreptul copiilor să-şi dea în judecată propriii părinţi şi îşi arogă dreptul de a prelua copilul şi a-şi asuma educaţia acestuia. Cu alte cuvinte, în loc să revizuiască cultura care i-a zămislit pe aceşti părinţi monstruoşi, el adăugă la aceasta o lege care nu va face decât să adâncească criza educaţională care îi va separa şi mai mult pe părinţi de propriii copii, făcându-i o pradă şi mai uşoară demonismului culturii nihiliste. Este mult mai facilă şi avantajoasă o astfel de soluţie decât să se constate faptul că îndeosebi prin televiziune cultura de consum îmbolnăveşte mintea oamenilor, o împătimeşte într-atât încât, în educaţia propriilor copii, părinţii oscilează între a-i răsfăţa, făcându-le toate plăcerile şi a-i bate sub imperiul mâniei până la desfigurare. Sau atât de împătimiţi ajung astăzi cetăţenii societăţii deschise, „civilizate”, încât, cu minţile aprinse de dorinţa sexuală, confundă dragostea părintească cu posesiunea sexuală până la a nu se mai putea înfrâna suficient, ca să nu-şi violeze chiar propriii copii.
Răspândirea fără precedent a desfrânării, a adulterului, a divorţurilor, a criminalităţii, a tulburărilor de personalitate şi, în general, a problemelor psihice şi-ar putea găsi o explicaţie foarte rezonabilă în îmbolnăvirea minţii oamenilor, virusarea acestora cu fantasmele închipuirilor pătimaşe puse în circulaţie de televiziune, mass-media sau de cultură de consum. Desigur că soluţia ar fi, în primul rând, stoparea acestei ofensive a nimicului care are loc prin toate mijloacele de comunicare în masă sau măcar informarea publicului asupra riscurilor pe care le presupune expunerea la media. Dar statul, şi dacă ar vrea, nu mai poate opri această invazie care îşi are determinările undeva dincolo de el sau deasupra lui, în mecanismele impersonale ale lumii tv ce s-a transformat în lume în sine, în cultura de consum şi, în ultimă instanţă, în comandamentele ideologice ale statului magic.
Singura soluţie care-i rămâne omului simplu, creştinului de astăzi este de a conştientiza ce se întâmplă de fapt în viaţa lui, natura forţelor care-i dirijează gândurile şi comportamentul, şi, în consecinţă, să divorţeze cât mai repede de televiziune şi de cea mai mare parte a mijloacelor de manipulare în masă. Libertatea şi discernământul, revenirea la o viaţă normală, mai cu seamă din punctul de vedere al vieţii mentale şi al stării sufleteşti, se va realiza în timp prin dezintoxicarea minţii de fantasmele cu care, în special, televiziunea a infectat-o de-a lungul anilor. Desigur, procesul poate fi grăbit şi desăvârşit în primul rând prin mijloacele pe care ni le pune la dispoziţie Biserică său însuşi Dumnezeu.
Virgiliu Gheorghe