În cartea lui Tito Colliander, Calea asceţilor, este redată o scurtă conversaţie între un monah şi un mirean. Mireanul îl întreabă pe monah: „Ce faci aici, în mănăstire?”. Iar monahul răspunde: „Cad şi mă ridic, cad şi mă ridic, cad şi iarăşi mă ridic”. Nu numai în mănăstire facem însă aceasta. Într-o lume căzută şi păcătoasă, un aspect extrem de important al personalităţii noastre este nevoia noastră de a fi vindecaţi, de a ne ridica după ce am căzut, nevoia noastră de pocăinţă, de a ierta şi de a fi iertaţi.
Vom începe această după-amiază cu textul binecunoscut al Sfântului Apostol Iacov: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi” (14-16).
Ceea ce remarcăm în acest pasaj este faptul că Sfântul Iacov vorbeşte despre vindecare într-un sens atotcuprinzător, al sufletului şi trupului luate împreună. Vorbeşte despre persoana bolnavă care e vindecată prin ungere cu ulei sfinţit, dar spune şi că persoanei bolnave i se vor ierta păcatele. Astfel, tămăduirea trupului şi cea a sufletului merg împreună. Trebuie să vedem persoana umană în termeni holistici – ca pe o indivizibilă unitate: trupul nu e vindecat separat de suflet, nici sufletul separat de trup. Cele două sunt interdependente. Sfântul Iacov vorbeşte în acelaşi timp despre persoana bolnavă care e ridicată din patul său tămăduită fizic, şi despre iertarea păcatelor sale prin mărturisire. El vorbeşte despre vindecarea duhovnicească.
Găsesc aceasta a fi o cheie care deschide o uşă foarte importantă, o dezlegare vitală: ungerea celui bolnav şi mărturisirea sunt corelate în mod esenţial ca două aspecte indivizibile ale unei singure taine a vindecării şi iertării. Fiecare are propria sa funcţie specifică – nu se înlocuiesc una pe alta, ci împreună alcătuiesc o adevărată unitate. Astfel, poate cel mai folositor mod de a privi la taina mărturisirii este de a o vedea ca pe o taină a vindecării.
Mărturisirea sacramentală, aşa cum o ştim astăzi în Biserica Ortodoxă, reprezintă, acum, o convergenţă a două lucruri care la origine erau, poate, distincte. întâi de toate este administrarea epitimiei. Aceasta se leagă în special de textul de la Ioan (20, 22-23). Aici, Hristos cel înviat suflă asupra ucenicilor Săi, conferindu-le darul Duhului Sfânt, şi spune: „oricui veţi ierta păcatele, iertate vor fi, iar cui le veţi ţine, vor fi ţinute”.
Aşadar, Hristos cel înviat dă ucenicilor Săi puterea de a lega şi a dezlega păcatele – o putere juridică. Această sarcină a legării şi dezlegării a fost transmisă de Apostoli succesorilor lor, episcopii, în Biserica primară, administrarea epitimiei era publică; nu implica povăţuirea în particular. Aceasta era ceva excepţional. Sperai ca, prin mila lui Dumnezeu, să nu fii implicat în cele ce ţineau de canonul de pocăinţă. Într-adevăr, epitimiile de atunci erau, după standardele noastre, extrem de severe. Adesea, ne trebuie un efort al imaginaţiei pentru a înţelege cum se desfăşura viaţa în Biserica din primele veacuri. De exemplu, adulterului – adică legăturii intime avute de cel căsătorit în afara căsătoriei – Sfântul Grigorie de Nyssa îi rânduia un canon de nouă ani fără împărtăşire. Sfântul Vasile cel Mare este puţin mai îngăduitor, hotărând şapte ani de oprire de la Sfânta Euharistie. In cele din urmă, în veacurile VI-VII, în legislaţia canonică a Sfântului Ioan Postitorul, oprirea a fost redusă la doi ani. Chiar şi aşa, după standardele noastre, poate să pară un canon destul de aspru. Impune astăzi vreo parte a Bisericii Ortodoxe canoane de acest fel?
Un alt exemplu este reprezentat de uciderea involuntară – spre exemplu, omorârea cuiva într-un accident de maşină. In Biserica primară, actul uciderii accidentale a unei alte persoane însemna zece ani fără împărtăşanie. Dacă respecţi postul aspru, spune Sfântul Ioan Postitorul, canonul ar putea fi redus la trei ani. Părinţilor care îngăduiau ca un prunc să le moară nebotezat li se rânduiau trei ani de oprire de la împărtăşanie. Şi se continuă tot aşa.
Deci, aceasta este una dintre sursele despre mărturisirea încadrată în sistemul penitenţei publice, care exista în Biserica primară. Insă acest aspect este văzut drept ceva excepţional, nu ca o parte obişnuită a vieţuirii creştine a oamenilor, ci numai când intrau în necaz. Nu era, aşadar, în primul rând o problemă de îndrumare duhovnicească.
Există, apoi, o altă sursă despre taina mărturisirii, aşa cum o cunoaştem astăzi. Aceasta este practica povăţuirii duhovniceşti, aflată mai întâi îndeosebi în monahismul egiptean din veacul al IV-lea, deşi fără îndoială practica folosirii sfatului duhovnicesc merge până în epoca apostolică. însă nu ştim foarte mult despre ea până la ivirea monahismului.
În deşertul Egiptului, după cum aflăm din Pateric sau Zicerile Părinţilor Pustiei, un rol important era jucat de descoperirea gândurilor. Ucenicul mergea probabil zilnic la părintele său duhovnicesc, la stareţul său, şi îşi deschidea inima înaintea aceluia. Acesta este un lucru evident diferit de sistemul penitenţei publice. Întâi de toate, este un fapt obişnuit, nu excepţional. In multe aşezăminte monastice, aceasta se întâmplă zilnic. In al doilea rând, este un fapt privat, nu public. Se desfăşoară în condiţii de confidenţialitate. Nu implică în mod direct ierarhia bisericească.
Părintele duhovnicesc – într-un context monahal, stareţul – poate fi, în fapt, o persoană nehirotonită, nu un preot. Sfântul Antonie cel Mare nu a fost niciodată preot, dar a modelat în multe chipuri prototipul părintelui duhovnicesc monahal. Sfântul Atanasie îl numeşte un doctor dat de Dumnezeu întregului Egipt. Părintele duhovnicesc al Sfântului Simeon Noul Teolog, din secolul al XI-lea – Sfântul Simeon Studitul – nu era preot. Sfântul Siluan din Muntele Athos nu era preot. In Sfântul Munte sunt în zilele noastre mulţi părinţi duhovniceşti care sunt simpli monahi, nehirotoniţi. Într-adevăr, un mirean creştin – bărbat sau femeie – o persoană care nu a depus defel voturile monahale, poate, cu certitudine, să ofere un sfat duhovnicesc, deşi această situaţie este ceva mai rar întâlnită.
În această practică a îndrumării duhovniceşti, domeniul e mult mai larg decât în cazul disciplinei penitenţiale oficiale a Bisericii. Ceea ce-i descoperi stareţului tău reprezintă nu doar păcatele tale, ci şi gândurile tale. Nu doar îi vorbeşti despre ce ai greşit, ci îi faci cunoscută starea ta lăuntrică, întreaga ta situaţie. Se nădăjduieşte astfel că prin descoperirea gândurilor tale în faţa stareţului tău vei evita, în fapt, căderea în păcat. Cu alte cuvinte, penitenţa e retrospectivă, adunând fragmentele după spargere; însă, prin folosirea sfatului duhovnicesc, nădăjduieşti să eviţi chiar spargerea.
Pe când eram student la Magdalen College în Oxford, exista un formidabil paznic al capelei, paracliserul, un om scund numit Tallboy. Îmi amintesc cum a sosit un nou decan la Teologie şi, cu o anume severitate, Tallboy i-a explicat toate tradiţiile şi practicile capelei colegiului. La sfârşit, noul decan la Teologie a spus un pic nervos: „Mulţumesc, domnule Tallboy, o să mă îndrepţi atunci când o să greşesc”. „Domnule”, a spus Tallboy, „vă îndrept înainte să greşiţi”.
Deci, prima lege a penitenţei te îndreaptă chiar după ce greşeşti, însă prima lege a descoperirii gândurilor, se nădăjduieşte, te îndreaptă înainte să greşeşti. Principiul fundamental din spatele acestei descoperiri monahale a gândurilor este foarte clar, fiind descris în următorul fel în Pateric, o adunare de ziceri ale Părinţilor pustiei: „Dacă te tulbură gânduri necurate, nu le ascunde, ci spune-le pe loc părintelui tău duhovnicesc şi osândeşte-le. Cu cât cineva îşi tăinuieşte mai mult gândurile sale, cu atât ele se înmulţesc şi capătă putere. Insă un gând rău, atunci când e descoperit, pe loc este nimicit. Dacă ascunzi diverse lucruri, ele vor avea mare putere asupra ta, însă dacă vei vorbi despre ele înaintea lui Dumnezeu, în prezenţa altuia, atunci acelea se vor veşteji, pierzându-şi puterea.”
Procesul de a aduce la lumină ceea ce este ascuns este decisiv, după povăţuirea duhovnicească. Acesta este şi principiul din psihoterapia modernă, însă Părinţii pustiei l-au gândit înainte de Freud şi de Jung.
Dacă modelul prim, cu penitenţa publică, este cu precădere juridic, al doilea model, cu povăţuirea duhovnicească, este mai terapeutic. Mărturisirea, după cum o ştim astăzi, reprezintă o împreună-creştere a acestor două tendinţe. Începând cu veacul al IV-lea, o dată cu numărul de creştini foarte sporit, sistemul penitenţei publice a fost folosit din ce în ce mai puţin. Într-o comunitate creştină mult mai largă, încrederea care exista în primele secole ale Bisericii s-a diluat. Discutarea în public, în prezenţa întregii comunităţi, a păcatelor membrilor ei a devenit o pricină de poticnire. Şi astfel, începând cu veacul al IV-lea, din ce în ce mai mult, penitenţa nu mai e publică. Ea devine o întâlnire personală doar între episcop şi cel care a căzut în păcat. De asemenea, o dată cu sporirea numărului creştinilor, episcopul nu mai putea face faţă singur administrării tainei pocăinţei, aşa încât el deleagă această sarcină unor preoţi anume.
Până în ziua de astăzi, în Biserica greacă, doar o minoritate de preoţi ascultă mărturisiri. Nu e ceva ce se conferă în mod automat la hirotonie. Există o slujbă specială în Euhologion – cartea de rugăciuni – pentru învestirea unui preot ca preot care poate spovedi şi părinte duhovnicesc. In general, în tradiţia ortodoxă, preoţii nu ascultă mărturisiri până ce nu au primit acea binecuvântare specială de la episcop.
O dată devenite private mărturisirea şi penitenţa, probabil că preotul învestit să se ocupe de acest lucru nu s-a limitat doar la impunerea unei epitimii, ci a oferit şi un fel de îndrumare, de sfat vindecător. Astfel, din ce în ce mai mult, administrarea tainei pocăinţei, începând cu secolul al IV-lea, cuprinde elemente din a doua sursă pe care am descris-o, adică din tradiţia povăţuirii duhovniceşti, însă n-a existat niciodată o fuziune completă între cele două. Practica, după cum am spus deja, de a merge la un monah, care nu e preot, pentru sfat şi a cere iertarea lui Dumnezeu nu a încetat niciodată cu totul.
Aşadar, în concepţia noastră actuală despre mărturisire, unde punem accentul prim? Îl aşezăm în principal pe aspectul penitenţei, sau pe aspectul povăţuirii duhovniceşti? Ne gândim la mărturisire în primul rând în termeni juridici, ca la a veni înaintea lui Hristos ca înaintea Judecătorului? Gândim la aceasta, pe de altă parte, mai mult în termeni terapeutici, ca la a veni înaintea lui Hristos ca înaintea Doctorului celui Bun, a Medicului? Vedem păcatul, în primul rând, ca pe încălcarea Legii, în termeni medievali, sau îl vedem mai mult ca pe simptomul bolii lăuntrice? Accentuăm în principal legarea şi dezlegarea – sau vindecarea? Venirea la mărturisire este ca mersul la tribunal, sau ca mersul la spital? Răspunsul nostru, desigur, ar trebui să fie că există adevăr în ambele abordări. Ele nu se exclud reciproc.
+ Kallistos Ware, Tainele vindecării, Editura Basilica