Împărtășim cu voi o întâmplare reală despre un deținut politic din Rusia începutului de secol XX, care era cunoscut pentru cruzimea sa și pentru ușurința cu care omora oamenii, și care prin ajutorul părintelui arhimandrit Spiridon se întoarce la Dumnezeu:
„Cu acest tip m-am întâlnit în următoarele împrejurări. În una din închisorile coloniei din Nercinsc deţinuţii s-au răzvrătit. S-au împărţit în două tabere şi s-au bătut sălbatic unii cu alţii. Am fost anunţat să vin acolo urgent. M-am dus imediat.
Închisoarea era înconjurată de soldaţi. Deţinuţii, împărţiţi în două tabere, stăteau în curte. Am intrat şi am început să le vorbesc. O parte dintre ei mă înconjurară, luând aminte la cuvântul păstoresc. Văzându-i calmaţi, m-am adresat celeilalte părţi, ca şi aceasta să asculte de cuvântul lui Dumnezeu şi să înceteze vrajba, împăcându-se.
Capul celeilalte tabere, numit Sahalineanul, mi-a răspuns la chemare cu o expresie din trei cuvinte, ameninţându-mă şi cu pumnul. Atunci m-am mişcat din loc, m-am dus direct la el, am căzut în genunchi în faţa lui, aşa cum eram, în veşmintele de preot, şi i-am spus:
– Fiul meu drag! Stau în genunchi în faţa ta şi-ţi cer să mă asculţi, împlineşte-mi, rogu-te, rugămintea, schimbă-ţi viaţa şi fii o altfel de fiinţă… O, dacă în această clipă ar vedea mama ta cum stau eu îngenuncheat în faţa ta, nici ea nu s-ar putea ţine pe picioare, iar dacă a răposat deja, doar de la durerea de inimă pe care i-o provoci acum s-ar răsuci de trei ori în mormânt!
Astfel implorându-l, mi-am atins ţelul, deţinutul m-a ridicat şi, împreună cu mulţi alţii, am revenit la locul unde-mi începusem predica. După această predică, deţinutul şi-a dat cuvântul faţă de ceilalţi că renunţă la fosta lui datorie. Într-un sfârşit, am slujit parastasul câtorva dintre condamnaţii răposaţi, după care am început imediat slujba de priveghere. În timpul slujbei am mai rostit încă două predici. Către sfârşit mai mulţi deţinuţi au voit să se spovedească, iar a doua zi să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Sahalineanul nu dori să le urmeze exemplul. A doua zi, pe la nouă dimineaţa, dau să intru în biserică şi-l întâlnesc în uşă. Văzându-mă, se apropie şi-mi spuse:
– Părinte, nu pot să mă mărturisesc şi să mă împărtăşesc, mi-e ruşine s-o fac în fața deţinuţilor…
– Prietene drag, ascultă-mă şi astăzi după cum m-ai ascultat ieri. De ce L-ai abandona pe Hristos pentru o ruşine înşelătoare? Ascultă-mă ce-ţi zic, rogu-te, ia şi te spovedeşte şi te împărtăşeşte cu cele sfinte!
– Am să vă îndeplinesc rugămintea… De 37 de ani nu m-am mai spovedit. Numai când eram în gimnaziu, numai atunci m-am împărtăşit.
L-am dus tot atunci în Altar şi şi-a mărturisit păcatele. Mărturisirea sa m-a mişcat profund.
Acest deţinut avea studii superioare. Prima oară a nimerit la puşcărie absolut fără nici o vină, a stat acolo trei luni şi a ieşit înrăit pe toată lumea, nemaiavând nimic sfânt în el. Curînd a fost trimis în Sahalin pentru omor. A fugit de acolo după o vreme. În total, a avut vreo șapte-opt evadări, toate murdărite de sânge omenesc. Nu avea obiceiul să cruţe pe nimeni. În multe închisori era socotit drept „Ivan cel mare”, adică un fel de baron al deţinuţilor. I se supuneau fără crâcnire toţi deţinuţii, în orice închisoare s-ar fi aflat. Mergea vestea că în Sahalin sugruma deţinuţii ca pe muşte. Şi în această închisoare deţinuţii îl respectau şi-i ştiau de frică aşa, ca unui stăpân absolut peste vieţile lor. Într-o închisoare din Sahalin le-a pronunţat sentinţa la şase deţinuţi, iar aceştia, la ora fixată, şi-au pus capăt zilelor.
După ce am mai spovedit, prin mărturisire de obşte, câţiva deţinuţi ce nu fuseseră în ajun la Vecernie, însă care îmi erau deja cunoscuţi după desele întrevederi, am început să slujesc Liturghia.
La citirea Evangheliei am rostit o predică despre iubirea atotiertătoare a lui Hristos faţă de păcătoşii care se pocăiesc. La rugăciunile pentru împărtăşire, ieşind cu Potirul, am mai vorbit vreo zece minute. Am început să-i împărtăşesc şi, iată, ajunge rândul Sahalineanului meu. Când a deschis gura şi i-am pus linguriţa cu Împărtăşanie în gură, deţinutul începu să se clatine, ochii i se umplură cu lacrimi şi întreaga-i făptură porni să tremure. Despărţindu-se de Potir, merse puţin într-o parte şi, privind icoana Mântuitorului, strigă: „Hristoase, Hristoase! M-ai iertat Tu pe mine? O, Doamne, pe mine, ucigaşul fără de seamăn, pe mine, tâlharul, m-ai iertat, Doamne?! O, Doamne! Ca un burete sunt plin de sânge omenesc; vreo sută de suflete am pierdut, le-am pierdut, deşi erau fără de vină, fără de vină! Am prădat biserici… O, Doamne, Tu m-ai iertat? Doamne, multmilostive… Mi-am siluit mama şi surorile, şi copiii, am păcătuit cu animale – cine se poate compara cu mine în păcate? Şi Tu, Tu, Doamne, m-ai iertat?! Ai auzit, Tu, Doamne, că toată Viaţa mea Te-am înjurat, Te-am blestemat, iar Tu, Doamne, totuşi m-ai iertat?! Dragostea Ta, Doamne, faţă de mine este prea mare, şi n-am s-o pot suporta, n-am să pot, n-am să pot trăi mai departe de ziua aceasta, căci dragostea Ta mă va pierde, Doamne!”
Văzând o astfel de scenă nemaiîntâmplată, nu am mai putut împărtăşi mai departe deţinuţii, m-am retras în Altar şi, plecându-mi capul pe prestol, am început a plânge. Deţinuţii începură un astfel de plâns, un astfel de urlet în biserică, încât mi se părea că biserica s-a transformat într-un urlet sfâşietor. În biserică stăteau şi nişte credincioşi sosiţi din afară, dintre care nişte femei căzură în crize de isterie.
După slujbă am auzit o forfotă în curtea puşcăriei. M-am apropiat de fereastră şi ce credeţi că am văzut? Deţinutul cu pricina se târa în genunchi prin faţa celorlalţi, rugându-i, cerşindu-le iertarea. În juru-i s-a adunat o asemenea mulţime de deţinuţi, încât toată curtea puşcăriei se transformă într-o masă Vie de oameni, şi toţi aceştia, aidoma rândunicilor pe lângă cuib, se îmbulzeau în juru-i. Unii îl sărutau, alţii, molipsiţi de acest exemplu, începeau să se mărturisească ei înşişi de păcatele săvârşite, îşi blestemau Viaţa criminală, iar unii, ridicându-şi privirea către cer, se rugau la Domnul să le fie iertate păcatele. În timp ce luam masa la şeful închisorii, se înfăţişă şi acest deţinut, solicitând o celulă izolată. După cele întâmplate, mi-a scris multe scrisori, iar în ultima mi-a destăinuit că după încheierea termenului de detenţie intenţionează să plece la Mănăstirea Valaam.
Arhimandrit Spiridon, Duhovnicul Închisorilor, Editura Cathisma, București, 2009, pp. 156-161