Forţa simbolică a numărului şapte şi poziţia sa privilegiată în Sfânta Scriptură şi în Tradiţia creştină au făcut ca acte diferite care acordă de fiecare dată o nouă treaptă bisericească şi o altă harismă a Preoţiei să fie desemnate ca o unică Taină. Spre deosebire de alte acte asemănătoare, cum sunt hirotesia în treapta de citeţ sau de ipodiacon sau avansarea, de exemplu, la rangul de arhidiacon sau arhiprezbiter, doar hirotonia în episcop, în prezbiter (preot) şi în diacon sunt socotite că alcătuiesc Sfânta Taină a Preoţiei.
Toate aceste hirotonii sunt legate de Euharistie. Hirotoniile în episcop, în preot şi în diacon sunt săvârşite exclusiv în cadrul dumnezeieştii Liturghii, ca şi, de regulă, hirotesia în citeţ şi în ipodiacon. Acest lucru arată relaţia lor cu adunarea liturgică, cu Biserica ca trup al lui Hristos, cu Hristos Care în Euharistie pătrunde în veacul acesta. Raportarea la adunarea euharistică arată însă limpede faptul că purtătorul acestor slujiri nu este hirotonit „pentru sine”, ci pentru poporul lui Dumnezeu dintr-un loc.
Teologia ortodoxă vede în succesiunea apostolică a hirotoniilor episcopale, care pot fi urmărite realmente în timp până în secolul II, o moştenire a Bisericii vechi. Tot de Biserica veche ţine şi dispunerea spaţială a întregului popor al lui Dumnezeu în cadrul cultului divin şi evidenţierea deosebită a locului rezervat treptelor episcopului, preotului şi diaconului, precum şi ideea că nici o slujire în Biserică nu se săvârşeşte fără o binecuvântare sau sfinţire. De aceea, Biserica Ortodoxă cunoaşte sfinţiri nu numai în slujirile legate strict de conducerea comunităţii şi sfinţirea Darurilor euharistice, ci şi în alte slujiri, cu prioritate în aceea de diacon, care joacă un rol incomparabil de important în cultul divin ortodox dar, cu toate acestea, nu poate conferi nici o Taină.
Treapta cea mai de jos a ierarhiei ortodoxe este hirotesia întru citeţ şi cântăreţ; astăzi, în absenţa unui citeţ hirotesit, orice creştin – bărbat sau femeie – poate împlini în caz de nevoie chiar şi fără sfinţire funcţia de citeţ.|
Hirotesia în treapta „purtători de lumină, citeţi şi cântăreţi” se face la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii, dar, spre deosebire de hirotoniile în trepte mai înalte, poate fi conferită şi ca un serviciu divin special, şi prin însuşi acest fapt nu are acelaşi rang cu Tainele. Rugăciunea de sfinţire citită de episcop cu punerea mâinilor peste candidat conferă darul de a învăţa şi citi şi de a avea o conduită ireproşabilă.
Rugăciunea de hirotesie întru ipodiacon, treapta imediat superioară, cere pentru candidat ca el să fie făcut vrednic de a sluji bisericii lui Dumnezeu, de a păzi uşile şi a aprinde lumânările în altar. Practic, la Liturghie ipodiaconul e la dispoziţia episcopului şi slujitorilor altarului. Spre deosebire însă de titularii treptelor ierarhice superioare, citeţul şi ipodiaconul primesc împărtăşania în afara altarului, ca şi laicii.
Spre deosebire de treptele amintite mai sus, hirotoniile întru diacon, preot şi episcop îşi au locul fix în Liturghie. Pentru a împiedica un candidat la hirotonie să urce în cadrul aceluiaşi serviciu divin din starea de laic până la treapta de episcop, rânduielile de hirotonie sunt în aşa fel coordonate între ele, încât treptele mai înalte ale hirotoniei să fie conferite tot mai spre începutul dumnezeieştii Liturghii.
Hirotonia întru diacon e conferită abia după încheierea rugăciunii euharistice. Candidatul la hirotonie este adus de doi ipodiaconi în altar, după care e condus de către doi diaconi de trei ori în jurul altarului (cf. Ps 25, 6). Această înconjurare a altarului e o parte componentă a tuturor hirotoniilor preoţeşti, dar, cu toate acestea, ea nu este explicată în cele mai importante manuale liturgice ale Bisericilor Ortodoxe. La începutul actului hirotoniei, episcopul rosteşte o formulă pe care – modificată – o găsim la toate cele trei sfinţiri în treapta Preoţiei: „Dumnezeiescul har, care totdeauna pe cele slabe le vindecă şi cele ce lipsesc le împlineşte, prohiriseşte pe preacucernicul ipodiacon N(umele) întru diacon. Să ne rugăm pentru el ca să vină asupra lui darul întru tot Sfântului Duh”.
Prima rugăciune de hirotonie propriu-zisă cere harul pe care l-a primit şi Ştefan. Cea de-a doua rugăciune de hirotonie, precedată de o ectenie, cere darul Duhului Sfânt în slujba de diacon, fără ca în rugăciune această slujire să fie circumscrisă exact. Sarcina principală a diaconului în slujba de sfinţire este de a proteja până la împărtăşire Sfintele Daruri prin mişcări specifice executate cu aşa-numita ripidă. Intrucât diaconii închipuie pe îngeri şi slujirea lor în Liturghia cerească, foarte adeseori în reprezentările Liturghiei se văd îngeri cu ripide în mâini, ca de exemplu în multe scene reprezentând împărtăşania Apostolilor. Sarcina de a proteja Darurile cu ripida nu este de altfel lucrul cel mai proeminent în slujirea diaconului. Mai important este faptul că în Dumnezeiasca Liturghie el este cel care citeşte Evanghelia, rosteşte ecteniile, săvârşeşte înălţarea Darurilor euharistice, consumă Sfintele Daruri rămase, cădeşte şi tămâiază. Altfel decât în Biserica Romano-Catolică, în Biserica Ortodoxă diaconul nu poate conferi nici o Taină. Fără binecuvântarea corespunzătoare mereu reînnoită din partea episcopului sau preotului diaconul nu poate săvârşi nici măcar rolurile care-i revin fără un episcop sau preot, diaconul nu poate săvârşi nici un serviciu divin, la fel ca şi un laic.
Hirotonia întru preot e conferită după Imnul heruvimic. Şi aici rugăciunea de sfinţire e precedată de formula „Dumnezeiescul har care pe cele slabe le vindecă şi ceea ce lipseşte împlineşte”. Prima rugăciune de consacrare rostită cu punerea mâinilor cere darul de a săvârşi ca preot (cf. Rm 15, 16) cuvântul adevărului. A doua rugăciune de consacrare cuprinde, dimpotrivă, referiri exprese la săvârşirea Euharistiei. Raportarea euharistică a hirotoniei preotului se exprimă îndeosebi prin aceea că, după epicleză, noului hirotonit i se dă în mână Agneţul euharistie sfinţit, pe care cu puţin înainte de împărtăşire îl dă înapoi arhiereului şi preoţilor, împreună cu care se cuminecă.
Hirotonia întru episcop are loc în cadrul dumnezeieştii Liturghii după imnul „Sfinte Dumnezeule”, deci îndată după intrarea cu Evanghelia. Episcopii prezenţi – după rânduiala canonică ei trebuie să fie trei sau mai mulţi – aşază pe capul candidatului la hirotonie Evanghelia deschisă cu partea scrisă spre capul acestuia. Se rosteşte din nou formula: „Dumnezeiescul har care pe cele slabe le vindecă şi pe cele ce lipsesc le împlineşte”. Altfel decât la hirotonia preotului şi diaconului, e numit însă şi locul pentru care e hirotonit episcopul. Biserica Ortodoxă nu cunoaşte o hirotonie absolută. La hirotonia preotului şi diaconului lucrurile stau numai aparent altfel decât la hirotonia episcopului, orice preot sau diacon fiind subordonat unui episcop. Altfel decât la hirotonia preotului, prima rugăciune de la hirotonia episcopului pomeneşte deja de săvârşirea Tainelor. Incă şi mai limpede orientată euharistie e cea de-a doua rugăciune care cere asigurarea aducerii unor jertfe duhovniceşti pentru o activitate pastorală vrednică.
Karl Christian Felmy, Dogmatica experieţnei ecleziale. Innoirea teologiei ortodoxe contemporane, Editura Deisis