Deşi Corneliu era păgân, odată ce a renunţat la idoli, s-a rugat cu stăruinţă la adevăratul Dumnezeu şi a împărţit multe milostenii. Odată, în timpul rugăciunii, un înger al lui Dumnezeu i s-a arătat şi i-a spus: „Corneliu! Rugăciunea ta a fost ascultată şi milostenia ta a ajuns în faţa lui Dumnezeu. Trimite deci la Iope şi cheamă aici pe Simon Petru (apostolul). El, când va veni, îţi va vorbi [şi prin el te vei mântui tu şi toată casa ta]”.
Rugăciunile şi milostenia lui Corneliu au fost atât de puternice, încât Domnul Cel milostiv le-a văzut. Dar ele nu i-ar fi acordat lui Corneliu mântuirea în sine. Ele l-au făcut capabil să ajungă să creadă în Hristos, iar credinţa în Hristos i-a acordat mântuirea. Aceasta este o evaluare exactă a binelui firii căzute! Atunci când acest bine are merite, atunci el duce la Hristos. Dar când ne separă de Hristos, mulţumindu-se cu sine însuşi, atunci devine cel mai mare rău şi ne răpeşte mântuirea dăruită de Hristos; nu poate nicidecum să ne acorde mântuirea prin ea însăşi.
La fel de fatală pentru suflet este şi rătăcirea celor care, orbiţi de mândrie şi de părerea de sine, atribuie faptelor lor bune faptele firii căzute, un merit care nu le poate fi atribuit. „Este tâlhar şi hoţ”, spune Sfântul Macarie cel Mare, „cel care nu intră pe uşi, ci se urcă pe altă cale; tot aşa este şi cel care crede că se mântuieşte fără Hristos”. Toţi sfinţii, renunţând la propriul lor adevăr, au căutat adevărul lui Dumnezeu şi au obţinut prin el sfânta iubire, ascunsă de firea coruptă de cădere. Firea, fiind coruptă de cădere, are un adevăr denaturat. Dar noi toţi suntem ca un lucru necurat şi toată dreptatea noastră este ca o cârpă lepădată, observă Profetul. De la talpa piciorului şi până la cap nu este nimic sănătos în omul căzut.
Răul care ne-a cuprins, conform exegezei Părinţilor asupra cuvintelor Profetului, nu este într-o parte, ci în tot trupul; a cuprins tot sufletul, biruindu-l cu puterile sale. Nu a rămas în firea noastră nicio particulă nevătămată sau neafectată de păcat: nicio faptă de a noastră nu se poate sustrage unei doze de rău. Când apa este amestecată cu vin sau cu oţet, fiecare picătură conţine un amestec din ambele. La fel şi firea noastră, care, fiind infectată de rău, conţine o măsură de rău în fiecare domeniu al acţiunilor sale.
Toată realizarea şi valoarea noastră se află în Răscumpărătorul. Omul este răscumpărat prin credinţa în Iisus Hristos. Este nevoie de o predare completă a sufletului pentru a fi asimilat Răscumpărătorului prin credinţă vie, adică nu numai a păcătoşeniei, ci şi a neprihănirii firii căzute. Străduinţa de a păstra adevărul firii căzute, care este pângărită de păcat, implică respingerea activă a Răscumpărătorului.
Aceasta înseamnă că o formă de gândire (înţelepciune), care permite valoarea propriului adevăr uman în faţa lui Dumnezeu după apariţia creştinismului, conţine cu siguranţă un element hulitor, care nuanţează întreaga formă de gândire, un concept conform căruia Hristos nu este necesar pentru mântuire, un concept care echivalează cu negarea lui Hristos. Domnul le-a spus fariseilor care încercau să-şi păstreze propriul adevăr: Eu n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă.
Aceasta înseamnă că cei care nu-şi recunosc păcatele ca fiind păcate, ci se înstrăinează de Răscumpărătorul prin zdrenţele obscene ale propriei lor neprihăniri, care a fost pângărită şi mutilată prin comuniunea cu păcatul şi cu satana, care îl mărturisesc, poate, cu buzele, îl resping în faptele şi în duhul lor. Sfântul Apostol Pavel, care era fără cusur şi neprihănit după legea lui Moise şi după legea firească, a considerat că dreptatea lui „nu este decât o ştirbire pentru măreţia cunoaşterii Domnului Iisus Hristos”. El a renunţat la neprihănirea sa, considerând-o un gunoi, „ca să câştig pe Hristos”, a spus marele Pavel, „neavând neprihănirea mea, care vine din lege, ci pe cea care este prin credinţa în Hristos, neprihănirea care vine de la Dumnezeu prin credinţă”.
Prin urmare, nu există nicio posibilitate de a veni la Hristos şi de a fi unit cu El, fără a se mărturisi cu sinceritate de inimă că este un păcătos, un păcătos mort, care nu are nicio justificare sau valoare proprie. Prin legea imuabilă a ascezei, conştientizarea şi simţirea abundentă a propriei păcătoşenii, care este dăruită de harul lui Dumnezeu, vine înaintea tuturor celorlalte daruri binecuvântate. Ea pregăteşte sufletul pentru a primi aceste daruri. Sufletul nu este capabil să le primească, dacă nu ajunge mai întâi la starea de fericită sărăcie cu duhul.
„Când mintea începe să-şi vadă propriile păcate, care sunt ca nisipurile mării, acesta este semnul începutului luminării sufletului şi semnul sănătăţii sale”, observă un Părinte. Ajuns în această stare, Episcopul Tihon de Voronej a spus: „Să ne recunoaştem păcatele, căci acesta este începutul pocăinţei. Să ne pocăim, să recunoaştem că nu suntem demni de nimic. Cu cât sfinţii lui Dumnezeu recunosc că sunt mai nevrednici, cu atât mai mult Dumnezeu, Care este bun şi milostiv, îi răsplăteşte. Ce este al nostru? Slăbiciune, stricăciune, întuneric, răutate, păcate”. Să ne ferim de amăgirea fatală! Să ne temem să-L respingem pe Hristos prin înşelare!
Să ne temem de pierderea sigură a mântuirii în schimbul aderării la gândirea falsă, care înseamnă duşmănie cu credinţa adevărată! Vigilenţa este cu atât mai necesară în zilele noastre, cu cât în prezent se răspândeşte cu un efort deosebit o învăţătură despre supremaţia virtuţilor şi despre realizările umanităţii căzute, cu scopul deschis de a atrage pe toată lumea spre practicarea acestor virtuţi şi a acestor realizări. Batjocorind binele atotputernic al creştinismului, această învăţătură încearcă să inoculeze dispreţul şi ura față de acesta.
Sfântul Ignatie Briancianinov, Căile lui Dumnezeu şi căile lumii, Editura Egumeniţa