Într-o mănăstire însingurată, puţin ştiută, de mică însemnătate, aflată între păduri şi bălţi, trăia un oarecare monah. Cu teamă, cu neîncredere în sine pătrundea el rugăciunea săvârşită de către minte în adâncul şi taina cămării sufletului. Odată, stătea monahul în biserică, adâncindu-si mintea în inimă, iar inima a cunoscut pe neaşteptate o mişcare de rugăciune către minte şi a tras cu sine întregul trup într-o stare sfinţită, duhovnicească, de ne-descris prin cuvinte, mai presus de toate patimile, pe care o înţelege numai cel ce a încercat-o. Când monahul a văzut starea cea nouă, atât de neobişnuită a trupului său, mintea lui s-a luminat cu ştiinţă de taină. I s-au lămurit cuvintele până atunci nelămurite şi ciudate ale Sfântului loan Scărarul, care grăieşte: „Strigat-am cu toată inima mea” (Ps. CXVIII, 145), adică am strigat cu trupul, cu sufletul si cu mintea.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 5

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.