Sfânta Scriptură mărturiseşte că slujitorilor lui Dumnezeu, care umblă pe calea poruncilor lui Dumnezeu, li se trimit necazuri deosebite, pentru a-i ajuta în lucrarea lor. Mântuitorul lumii a spus: Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă (Ioan 15, 1-2). Aceste pătimiri curăţitoare se numesc necazurile sau judecăţile lui Dumnezeu. Despre ele Sfântul David a cântat: Judecăţile Domnului sunt adevărate, toate îndreptăţite (Psalmul 18,10).
Învăţaţi-mă căile Tale, Doamne! Ca să ştiu şi să fiu sigur că toate suferinţele amare care mi se întâmplă, le întâmpin conform proniei lui Dumnezeu, conform voinţei Dumnezeului meu! Atunci voi şti că pronia Ta mă va ajuta în slăbiciunea mea şi în evlavia mea slabă (Psalmul 118,175). Călătoria spre adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu necesită întotdeauna ajutorul necazurilor. Este un imperativ, ca inima lumească să fie despătimită prin necazuri, să fie în întregime îndreptată spre căutarea lui Dumnezeu.
Prin necazuri se descoperă orice om pe care Dumnezeu voieşte să-l apropie de Sine. Durerile lucrează ca un medicament, expulzând răul din interior şi arătându-l în faţa ascetului, pentru ca acesta să se vindece prin pocăinţă. Ceea ce faci fără durere nu este durabil. Iar ceea ce semeni, dar nu uzi cu lacrimi, nu creşte bine. Fără ispită este imposibil să te apropii de Dumnezeu. Virtutea neînvăţată, spuneau Sfinţii Părinţi, nu este virtute! „Dumnezeu trimite pe cine alege în slujba Sa în vasul încercărilor duhovniceşti” (Cuvântul Sfântului Isaac Sirul).
Abia se deschisese faţă de Pavel, când deja îi dăduse partea lui de suferinţe, anunţându-i: Căci Eu îi voi arăta câte trebuie să pătimească el pentru numele Meu (Fapte 9, 16), a spus Domnul despre noul apostol ales! Slujirea cuvântului lui Dumnezeu a fost întotdeauna plină de necazuri, spre deosebire de duhul lumii. Dar pronia lui Dumnezeu veghează şi asupra necazurilor, şi îngăduie ca fiecare lucrător să sufere atât de mult, încât lucrarea lui Dumnezeu să fie făcută cu mare smerenie şi să fie curăţată de amestecul mândriei şi al slavei deşarte.
Să ne întoarcem privirea spre Dumnezeu, să punem la picioarele Lui gândurile noastre zbuciumate şi neliniştite, să spunem cu ascultare evlavioasă: „Facă-se voia Ta!”. Dar acest lucru nu este suficient! Să îmbrăţişăm Crucea lui Hristos, care îl conduce pe ucenicul Său în împărăţia Cerurilor. Tâlharul pomenit în Evanghelie a fost răstignit pe cruce. Deşi a fost spânzurat ca un tâlhar, dar de pe cruce a trecut la cer ca un mărturisitor.
Oamenii l-au ucis cu pietre pe arhidiaconul Ştefan, ca pe un hulitor, dar, prin judecata lui Dumnezeu, i s-a deschis cerul ca o biserică vie a Duhului Sfânt. Sfântul Tihon de Zadonsk, fiind acuzat de un temperament vulcanic, a fost nevoit să se transfere din scaunul episcopal între zidurile unei mănăstiri liniştite. Iar mănăstirea, a cărei reşedinţă a sfântului păstor avea aspectul unui exil, l-a obligat să se dedice rugăciunii şi altor ne voinţe monahale.
Ostenelile sale sfinte i-au dăruit o comoară nestricăcioasă şi nemuritoare de sfinţenie în Hristos, slavă în cer şi pe pământ. Întotdeauna m-a frapat soarta Sfântului Tihon. Exemplul său îmi aducea mereu raze de consolare şi îndrumare în inima mea, ori de câte ori aceasta era înconjurată de întunericul produs de norii durerii care se înteţeau.
Prin firea noastră, care este bolnavă de cădere, ne preocupă cel mai mult situaţia noastră vremelnică. Or, Dumnezeu ne aranjează starea veşnică, pe care am uita-o, dacă viaţa noastră pământească nu ar fi zguduită de necazuri, dacă necazurile trimise de pronia lui Dumnezeu nu ne-ar reaminti că tot ce este vremelnic şi pământesc trece şi că principala preocupare trebuie să fie viaţa veşnică. Scriptura spune: Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi ca un părinte pedepseşte pe feciorul care îi este drag (Pildele lui Solomon 3,12).
Dumnezeu le trimite dureri ispăşitoare celor pe care îi miluieşte, iar celor împietriţi le trimite dureri decisive şi zdrobitoare, cum ar fi: moartea subită, pierderea minţii şi altele asemenea. Mare este Dumnezeul nostru! Căderea omului a fost o tragedie cumplită, dar măreaţă este răscumpărarea omului prin Dumnezeu-Omul! Să studiezi toate acestea cu atenţie şi să îţi ghidezi rătăcirile pământeşti în conformitate cu viziunea corectă despre Dumnezeu şi despre sine, pentru a nu pieri pentru totdeauna.
Oamenilor lui Dumnezeu li se îngăduie să sufere diverse necazuri, în care pronia dumnezeiască parcă le-ar fi ascunsă, părând că influenţa lumii primeşte o putere deosebită. Or, acest lucru este necesar pentru a-i învăţa o credinţă vie în Dumnezeu, care creşte şi se întăreşte continuu prin experienţă. Experienţele expun necredinţa care trăieşte în firea căzută. De asemenea, demască abaterea şi negarea lui Dumnezeu care se găseşte în firea căzută, pentru că inima, la cea mai mică slăbiciune a observaţiei, cu o orbire dureroasă se străduieşte să-şi pună încrederea în sine, în lume, în materie, şi se abate de la încrederea în Dumnezeu.
Fără îndoială, credinţa în pronia lui Dumnezeu susţine răbdarea: Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi.
Aşadar nu vă temeţi; voi sunteţi cu mult mai de preţ decât păsările (Matei 10, 29-31). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul lumii a înfăţişat grija neobosită pe care numai Dumnezeul Atotputernic şi Omniprezent o poate avea pentru slujitorii şi aleşii Săi. Prin această grijă a lui Dumnezeu pentru noi, suntem izbăviţi de orice grijă şi teamă laşă pe care ne-o inspiră necredinţa.
Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit. Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi (I Petru 5, 6-7). Când suntem supuşi la necazuri, Dumnezeu vede acest lucru. Nu se întâmplă doar prin îngăduinţa Sa, ci şi prin pronia Sa atotputernică în ceea ce ne priveşte. El ne îngăduie să suferim pentru păcatele noastre în vremelnicie, pentru a ne scăpa de chinul veşniciei. Se întâmplă adesea ca păcatul nostru ascuns şi grav să rămână necunoscut oamenilor, să rămână fără pedeapsă, fiind acoperit de mila lui Dumnezeu.
În acelaşi timp sau după un timp, suntem nevoiţi să suferim unele calomnii sau critici, parcă fără motiv şi în chip nevinovat. Conştiinţa noastră ne spune că pătimim pentru păcatul nostru ascuns! Milostivirea lui Dumnezeu, care a acoperit acest păcat, ne oferă mijloacele de a fi încununaţi cu cununa suferinţelor nevinovate, pentru că am îndurat calomnia şi, totodată, suntem curăţiţi de pedeapsa păcatului nostru ascuns. Când ne gândim la acest fapt, să lăudăm sfânta pronie a lui Dumnezeu şi să ne smerim în faţa ei.
Tânărul nu este capabil să îndeplinească singur vreo slujbă în lume. Nu este capabil să administreze casa, să cultive pământul sau să se ocupe de orice altă treabă lumească. Astfel, deseori, chiar şi sufletele, fiind deja părtaşe la harul divin, dar nefiind ispitite de necazurile provocate de duhurile rele şi nefiind martore ale acestor necazuri, sunt încă în copilărie duhovnicească şi, ca să spunem aşa, nu sunt apte de împărăţia Cerurilor.
Ajutorul le este dat celor care sunt râvnitori în lucrare. în plus, li se dă să se lupte cu obstacolele şi să se întristeze de dragul sufletului lor, pentru ca lucrarea să fie curăţită de amestecul slavei deşarte şi al altor patimi, şi să fie săvârşită în smerenie plăcută lui Dumnezeu. Acesta este cursul obişnuit al lucrurilor pe care Dumnezeu ni le-a rânduit.
Olarul ştie cât timp este nevoie pentru a păstra în foc vasele de lut. Atunci când sunt prea mult ţinute în foc, se micşorează, iar când sunt prea puţin ţinute, devin nepotrivite pentru a fi folosite. Cu atât mai mult Dumnezeu, care ştie de câtă tărie şi intensitate este nevoie în focul ispitei pentru vasele Sale cuvântătoare, creştinii, pentru ca aceştia să devină capabili să moştenească Împărăţia Cerurilor.
Sfântul Ignatie Briancianinov, Căile lui Dumnezeu şi căile lumii, Editura Egumenița