Tânjeşte sufletul meu după Domnul, şi cu lacrimi îl caut pe El. Cum să nu Te caut? Tu m-ai căutat mai nainte, şi mi-ai dat a mă îndulci în Duhul Tău cel Sfânt, şi sufletul meu Te-a iubit. (Cuviosul Siluan Athonitul)Țelul întregii noastre nevoințe în această viață este a ne afla „adâncul inimii” [Ps. 3, 7], fiindcă acolo Se descoperă Dumnezeu pe Sine omului. Insă pentru aceasta trebuie mai întâi să dezrădăcinăm dinlăuntrul nostru patima mândriei care ne acoperă şi ne îngroapă atât de adânc inima, încât ajungem să nu o mai simţim. „Mândria ne împiedică a iubi”, spune Sfântul Siluan. Fără îndoială, dragostea cea adevărată izvorăşte din smerenie, căci omul smerit îi cuprinde pe toţi in inima sa, pe Dumnezeu şi pe semenii lui deopotrivă. Câtă vreme ne stăpâneşte mândria, vom fi despărţiţi de inima noastră, vom trăi numai potrivit minţii noastre mărginite şi, nefiind în stare să împlinim rostul venirii noastre in această viaţă, vom ajunge precum frunzele uscate, mânate de vânt la voia întâmplării. Dacă însă vom izbuti să ne aflăm adâncul inimii, atunci mintea noastră va arunca ancora nu numai în inimă, ci şi în înaltul cerului, acolo unde viaţa ne „este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu“, iar Domnul va veni şi Se va sălăşlui întru noi.
Oricât de mult ne-am fi întinat inima prin păcat, vine vremea când asemenea lui Zaheu vom tânji şi noi să-L cunoaştem pe Domnul, să aflăm Cine este El. Oricât de adâncă ar fi bezna păcatului în care ne-am afundat, mai devreme sau mai târziu vine clipa când nu vom mai putea nesocoti problema veşniciei. Întreaga noastră viaţă de până atunci ne va apărea ca o uriaşă trădare faţă de Dumnezeu, o jignire nedreaptă adusă Ziditorului nostru. Duhul nostru însetează după cele veşnice, pentru că am început să vedem deşertăciunea a tot lucrul ce nu poartă pecetea veşniciei. Acest moment este deosebit de important, căci soarta noastră veşnică atârnă în întregime de calea pe care o vom alege: dacă ne întoarcem către Dumnezeul cel viu şi primim cuvântul Lui, tânjind a-I vedea Faţa, atunci El ne va lumina şi-Şi va începe lucrarea de mântuire în sufletul nostru; vom porni într-o adevărată „aventură” cu Dumnezeu. Nu avem nevoie decât de dorinţa de a-L cunoaşte şi de puţină smerenie. Acestea reprezintă mica noastră contribuţie, partea noastră, pe care I-o oferim lui Dumnezeu cu credinţă şi fără de care Domnul nu va săvârşi nimic. La această „părticică” infimă El va adăuga partea infinit mai mare a harului Său, care ne lărgeşte inima şi ne dăruieşte mântuirea.
Sfântul Chiril al Alexandriei spune că Zaheu era mistuit de dorinţa de a-L întâlni pe Dumnezeu-Mântuitorul şi de a-I vedea Fața. Aceasta este sămânţa mântuirii, care, căzând în pământul inimii omului, naşte în el dorinţa fierbinte de a cunoaşte Cine este Domnul. Stăpânit de o astfel de dorinţă, omul este gata să ia asupra sa lucruri ce par nebuneşti în ochii lumii, dar care în realitate pregătesc calea pentru întâia lui întâlnire cu Mântuitorul. Aşa s-a întâmplat cu Zaheu atunci când a început să-L caute pe Domnul. Hristos însuşi vine în întâmpinarea acestei dorinţe a omului, căci Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi şi Îi caută pe ai Săi în tot locul şi-n tot ceasul. Nu este, aşadar, de mirare că voieşte să-l mântuiască si pe mai-marele vameşilor.
Mânat de dorinţa de a-L vedea pe Domnul, Zaheu a alergat înainte şi s-a suit într-un sicomor. Nimeni nu ştia însă ce se petrecea în inima lui, afară de Acela Care este şi Dumnezeu şi Om. Mulţimea nu putea vedea schimbarea inimii sale, nici nu înţelegea dorul care îi mistuia sufletul. Dar chiar înainte ca Zaheu să-L vadă pe Domnul, Acesta zărise deja mişcarea inimii lui în chip mai presus de fire, cu ochii Dumnezeirii Sale. Văzuse că inima sălbatică şi lacomă a vameşului începuse să se înmoaie şi să se topească de dorinţa îndreptării, aşa încât acum el era pregătit să poarte înlăuntrul său chipul lui Hristos.
Nesocotind faima şi cinstea de care se bucura în rândul oamenilor – lucruri care de fapt ne împiedică să ne apropiem de Dumnezeu – Zaheu devine acum ţinta batjocurii mulţimii. Pătimind ocară, el s-a înrudit cu Domnul Hristos, Care în acel moment Se îndrepta spre Ierusalim, unde avea să primească ocara crucii ca să izbăvească lumea de ocara păcatului. La fel şi noi, dacă dorim cu adevărat să-L vedem pe Domnul, vom răbda orice fel de înjosire şi dispreţ din partea lumii; şi cu cât vom îndura mai multă ruşine, cu atât ne vom apropia mai mult de ţelul nostru, acela de a-L afla pe Domnul şi Mântuitorul nostru. Nu ne mai interesează ce cred oamenii despre noi, nu ne mai temem a ne face de râs în ochii lumii, căci ştim că Domnul ne va dărui cinstea de a-I vedea Faţa, a cărei frumuseţe este de neînchipuit, şi sufletele noastre se vor sătura de slava Lui. Dorinţa sa arzătoare l-a făcut pe Zaheu să dispreţuiască toată cinstea cea lumească şi să primească bucuros batjocura mulţimii, numai să se învrednicească de o altfel de cinste: să afle har înaintea lui Dumnezeu şi să primească cercetarea Lui. Ajungând în dreptul sicomorului, Domnul a privit în sus şi, văzându-l pe vameş, i-a zis: „Zahee, coboară-te degrabă!”
Este foarte primejdios să amânăm lucrurile în viaţa duhovnicească. Când Dumnezeu ne cheamă şi ne dă cuvânt, trebuie să răspundem precum Avraam: să dăm ascultare chemării Lui şi să pornim la drum fără întârziere, oriunde ne călăuzeşte. Aşadar, primele cuvinte ale Domnului către Zaheu sunt: „Coboară-te degrabă!”, altfel spus: „Smereşte-te! Coboară din sicomor, dar coboară şi din înălţimea poziţiei tale sociale, părăseşte părerea de sine şi mândria. Dumnezeu te cheamă! Împacă-te cu smerenia şi primeşte bucuria mântuirii”. Ca întotdeauna, cuvântul Domnului este scurt şi fără ocolişuri, dar plin de putere: „Grăbeşte-te! Coboară!“, cu alte cuvinte: „Ai luat foc? Atunci, fugi!” Dorinţa de a-L vedea pe Domnul, dar mai cu seamă smerenia îl pregătiseră pe Zaheu să primească în inima sa aceste cuvinte care, aprinse de focul dumnezeiesc, au mers direct la ţintă: Zaheu a înţeles că dacă dorea cu adevărat să-L întâlnească pe Hristos trebuia să-şi însoţească dorinţa de smerenie. Şi dacă voia să se bucure de marea cinste de a-L primi pe Domnul în casa lui, trebuia să răspundă neîntârziat. Ceea ce a şi făcut: „A coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se“. Bucuria lui era bucuria mântuirii, bucuria de a-L întâlni pe Mântuitorul Hristos, aşa încât el nu mai lua aminte la ce se petrecea în jurul său. „Şi văzând, toţi murmurau, zicând că [Domnul] a intrat să găzduiască la un om păcătos”. Dar Domnul, căutând mântuirea lui Zaheu şi a întregii sale case, nu a luat în seamă cârteala mulţimii, precum adesea făcea de dragul unui suflet pe care voia să-l mântuiască.
Apoi, „Zaheu, stând, a zis către Domnul…”. Acesta este un moment de mare însemnătate: Zaheu stă în picioare, faţă către Faţă cu Domnul Savaot, şi vorbeşte cu El. A sta înaintea Domnului cu sfântă îndrăznire este cu putinţă numai prin pocăinţă, care atrage harul asupra omului şi îi întăreşte întreaga fiinţă, astfel încât el rabdă cu tărie toate ispitele. Smerit, Zaheu stă acum şi vorbeşte cu Dumnezeul său, gata de orice jertfă ca să-şi împlinească pocăinţa. Energia dătătoare de viaţă a Cuvântului lui Dumnezeu a umplut de har inima mai-marelui vameşilor care, stând înaintea Ziditorului său, rosteşte aceste cuvinte de pocăinţă: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit“. Conştient de noua viaţă ce se zămislise în inima lui, Zaheu făgăduieşte cu îndrăzneală să repare toată nedreptatea făcută.
Dumnezeu răscumpără prin pocăinţă întreaga viaţă a omului, trecutul, prezentul şi chiar viitorul lui. Viaţa noastră e plină de păcate, de trădări, de nedreptăţi şi de fărădelegi, dar prin pocăinţă ele îşi pierd puterea în veşnicie, se şterg cu desăvârşire şi nu vor mai apărea înaintea lui Dumnezeu în Ziua Judecăţii. Fiecare întâlnire cu Domnul mistuie întinăciunea omului, îl curăţeşte şi îl mântuieşte, cum vedem din pilda Prorocului Isaia: Dumnezeu atinge de buzele lui un cărbune aprins, zicând: „Iată, s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi”.
Simpla întâlnire cu Dumnezeu a fost, aşadar, de ajuns pentru a şterge toate fărădelegile lui Zaheu, totuşi era nevoie ca el însuşi să le mărturisească cu smerenie înaintea Domnului.
Potrivit legii din vremea aceea, pedeapsa pentru săvârşirea unei fărădelegi era pe măsura daunelor pricinuite. Cea mai aspră pedeapsă prevedea plata împătrită a pagubei provocate. Zaheu, luând asupră-şi nebunia cea plină de înţelepciune a pocăinţei, s-a supus celei mai aspre pedepse şi a făgăduit să întoarcă toate datoriile „împătrit” întru dreptate.
Cercetarea Domnului insuflă omului o îndrăznire neobişnuită, pregătindu-l să-şi asume întreaga răspundere pentru păcatele sale. El nu învinuieşte pe nimeni afară de sine însuşi, iar această osândire de sine îl împacă cu Dumnezeu şi cu semenii lui. Potrivit Părinţilor pustiei, cel ce nu ia asupră-şi vina pentru faptele sale nu va afla niciodată pace pe pământ. Mai-marele vameşilor nu numai că şi-a mărturisit păcatele, osândindu-se pe sine, dar a şi ales cea mai aspră pedeapsă – împărţirea tuturor bunurilor sale. O astfel de putere dobândise el prin pocăinţa născută din întâlnirea cu Domnul.
Dar în această întâlnire a omului cu Dumnezeu se ascunde şi o altă taină: Zaheu s-a înrudit cu Domnul în duh. Dorind să-L vadă pe Hristos, el a primit să se facă de râs în ochii lumii şi s-a învrednicit astfel de harul de a purta ocara Crucii. După cum arată Sfântul Apostol Pavel, acest har deschide inima omului şi o lărgeşte împătrit: în lărgime, lungime, înălţime şi adâncime. Şi inima lui Zaheu, primind ocara Crucii, a fost „lărgită” în cele patru direcţii ale Crucii, căci el râvnea acum să întoarcă împătrit fiecărui om pe care îl nedreptăţise. Astfel, în chip prorocesc, inima lui Zaheu s-a împărtăşit de harul ce avea să se reverse mai târziu din Crucea şi învierea lui Hristos. Aceasta înseamnă că taina Trecerii de la moarte la viață a devenit lucrătoare înlăuntrul lui înainte de Pătimirea Domnului pe Golgota, întocmai cum s-a întâmplat cu prorocii şi drepţii Vechiului Testament şi cum se întâmplă de fapt cu toţi cei ce primesc porunca lui Dumnezeu şi o împlinesc. Inima lui Zaheu s-a lărgit atât de mult, încât într-însa el i-a îmbrăţişat pe toţi oamenii, dar mai cu seamă pe cei pe care îi năpăstuise. Pătimind ruşine ca să-L vadă pe Mântuitorul, Zaheu a păşit pe aceeaşi cale pe care călătorea Domnul însuşi şi, aflându-L pe Hristos tovarăş de drum, a trecut de la ruşine la slavă.
Atât de mare a fost schimbarea lui Zaheu şi atât de radicală prefacerea inimii lui, încât Domnul a strigat: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”, adeverind astfel că El este Dumnezeu Care dăruieşte mântuire tuturor celor ce sunt gata să primească cercetarea Lui. Hristos n-a trebuit decât să-Şi îndrepte privirea asupra lui Zaheu, ca să-i împărtăşească acestuia noua viaţă a mântuirii. La fel se întâmplă şi cu noi atunci când ne cercetează Domnul: nu trebuie decât să-I vedem Faţa şi îndată moartea îşi pierde stăpânirea asupra noastră. A vedea Faţa Domnului este, aşadar, acel lucru care singur trebuieşte.
Fireşte, mai întâi trebuie să părăsim „tabăra” acestei lumi şi să fim gata a răbda puţină ruşine pentru Numele Lui, precum spune Apostolul: „Să ieşim la El, afară din tabără, luând asupra noastră ocara Lui”. Lumea îşi are legile şi valorile ei, dar noi se cade să vieţuim potrivit legii lui Dumnezeu, chiar dacă aceasta înseamnă a ne face de ruşine in ochii celorlalţi. Dar cât de mic este de fapt preţul pe care trebuie să-l plătim ca să-L întâlnim pe Mirele Bisericii, Care a venit printre noi şi iarăşi va să vină să judece lumea cu dumnezeiasca Lui judecată!
Domnul îl numeşte pe Zaheu fiu al lui Avraam, căci el s-a asemănat în credinţă strămoşului său. Zaheu răspunde chemării lui Dumnezeu întocmai ca şi marele Patriarh, primind astfel darul înfierii, pe care Domnul îl pecetluieşte prin cuvintele: „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”. Într-adevăr, Domnul cerului S-a pogorât pe pământ ca să-l caute pe omul ce piere în păcatele sale. Asemeni lui Avraam, Zaheu s-a lepădat de bunăvoie de toate, bucuros să pară nebun în ochii lumii pentru Dumnezeu, de aceea şi Domnul a binevoit să-l îndrepteze să-l slăvească.
Credinţa adevărată izvorăşte din pocăinţă. Ea refuză să urmeze căile lumii acesteia, pentru că nu mai este atrasă de modelele ei, de frumuseţile ei trecătoare şi de prefăcuta ei dragoste. Adevărata credinţă, insuflată de iubirea dumnezeiască, este absolută, de aceea omul este gata de orice jertfă, numai să nu piardă darul mântuirii. Este bucuros să se facă nebun, asemeni lui Zaheu, ştiind că dintr-o astfel de nebunie se naşte adevărata înţelepciune. Iar Dumnezeu binevoieşte să Se sălăşluiască în aceste suflete care Il caută din toată inima, care dispreţuiesc părerea lumii şi îmbrăţişează aceeaşi ocară pe care Domnul însuşi a luat-o asupră-Şi pentru noi.
Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5). Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, 2015