Un monah a spus cândva: „Nu e treaba mea să construiesc case sau să le văruiesc. Nu e treaba mea să scriu şi să citesc. Care e chemarea mea? E aceea, dacă e cu putinţă, de a muri în Dumnezeu. Atunci voi trăi şi voi fi mişcat de o altă putere.
Atunci voi putea face toate lucrurile – să sap, să fac ordine, să citesc şi să scriu – în chip liber, fără a mă alipi de nimic. Pot merge oriunde, însă oriîncotro merg, trebuie să merg căutând «singurul lucru de care e nevoie» (cf. Lc. 10,42).
Pot să las să treacă prin mine tot felul de «distracţii» câtă vreme caut în ele acel singur lucru care dă seama de ele. Când construieşti pentru a construi, îţi lărgeşti mormântul. Când scrii pentru a scrie îţi ţeşi giulgiul. Dar când trăieşti şi respiri căutând întotdeauna mila lui Dumnezeu, atunci un veşmânt nestricăcios se ţese în jurul tău şi găseşti dulceaţa unei încredinţări cereşti ţâşnind înăuntrul tău. Ce anume construieşti sau ce anume scrii e cu totul secundar”[1].
Am găsit aceste cuvinte foarte potrivite, să le pun înaintea celor câteva gânduri, pe care aş dori să vi le împărtăşesc, legate de tema propusă de către Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei pentru această sinaxă monahală: Sfânta Liturghie – izvor de har şi bucurie pentru călugăr.
Nu este cu putinţă a muri în Dumnezeu, decât în măsura în care trăim tot mai deplin în Biserică, prin Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie la care ne hrănim cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos – Pâinea cea vie care s-a pogorât din cer să se dea hrană lumii (cf. In. 6, 33).
Făgăduinţele vieţii monahale, de regulă, se depun în cadrul Sfintei Liturghii, în faţa Sfintei Mese, arătându-se prin aceasta că monahul nu caută şi nu doreşte altceva decât să stea mereu la picioarele lui Iisus, să asculte cuvintele Lui şi să le pună în inima sa, dăruindu-I-se cu tot sufletul şi cu toată puterea şi lepădând de la sine tot ce l-ar putea despărţi de dragostea Lui. Acesta este motivul pentru care, în centrul vieţii monahale s-a aflat dintotdeauna Sfânta Liturghie. ,,Din punct de vedere arhitectural, mănăstirea e construită pentru slujirea Dumnezeieştii Liturghii. Întregul edificiu este o Liturghie cântată în piatră. În jurul bisericii, galeriile şi chiliile, trapeza şi biblioteca se adună ca nişte heruvimi şi serafimi, pentru a alcătui un singur întreg, spaţiul în care Liturghia se celebrează în douăzeci şi patru de ore pe zi”[2]. Aşadar, toate dau mărturie despre Hristos cel Înviat – Izvorul Harului, şi toate ne cheamă la El – Viaţa şi Bucuria noastră.
Cu toate acestea, sunt mulţi monahi ai timpului nostru care mărturisesc lipsa harului şi a bucuriei din viaţa lor şi negăsind nici un răspuns, au ispita de a abandona această cale, făcându-li-se urâtă viaţa cea îmbunătăţită. Sfânta Liturghie şi slujbele în general au devenit pentru ei obositoare şi plictisitoare iar viaţa monahală lipsită de sens. Nu am soluţia pentru o asemenea criză dar încerc să vă împărtăşesc câteva gânduri în care cred.
Slujirea Sfintei Liturghii este deosebit de grea pentru noi pentru că ea este în fapt slujirea lui Hristos pentru mântuirea întregii lumi. Trebuie să treacă ani îndelungaţi până să se prindă de sufletul nostru ceva din duhul iubirii jertfelnice a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Nu trebuie însă să ne descurajăm! Binecuvântatul şi filocalicul părinte Sofronie de la Essex, mărturiseşte: ,,Buna Pronie mi-a îngăduit zeci de ani să slujesc Liturghia şi de fiecare dată, într-o măsură sau alta, am simţit bunăvoirea lui Dumnezeu asupra acestei slujbe”[3].
Grija noastră de căpătâi cred că ar trebui să fie aceea de a nu lăsa să fie transformată Sfânta Liturghie într-o Obedniţă[4]. Să nu venim la biserică doar pentru a asculta Sfânta Liturghie ci, împreună cu preotul slujitor, întreaga comunitate să fie pregătită pentru a sluji cu adevărat Liturghia, adică să se dăruiască în întregime lui Hristos – inclusiv cu păcatele – pentru ca mai apoi să primească de-viaţă-făcătoarele Daruri, nu spre judecată sau osândă, ci spre sănătate, bucurie şi veselie.
Împărtăşania la fiecare Sfântă Liturghie a devenit, din nefericire, un subiect controversat dar cred cu toată tăria că ritmul împărtăşirii nu ar trebui să fie altul decât oridecâte ori slujim Liturghia. În acest sens, în programul liturgic al unei mănăstiri, Sfânta Liturghie ar trebui să se săvârşească doar atunci când comunitatea este pregătită să se împărtăşească, excluzând duminicile şi sărbătorile când suntem obligaţi canonic să slujim şi să ne împărtăşim (Can. 8 şi 9 Apostolic; Can. 2 Antiohia 431)[5]. Către aceasta ne încurajează foarte mult Sfântul Nicolae Cabasila în lucrarea sa Despre viaţa în Hristos: ,,Dacă adevărata închinare către Dumnezeu înseamnă supunere, ascultare şi împlinire a toate, apoi nu înţeleg când ne-am putea noi supune mai bine lui Dumnezeu decât atunci când ne facem mădularele Lui. Căci cui ar putea capul să poruncească mai bine decât mădularelor? Iar mădulare ale lui Hristos mai deplin decât oricare altă taină, ne face tocmai această «Pâine a vieţii», căci după cum mădularele sunt foarte strâns legate de cap şi de inimă, tot aşa şi «cel ce mănâncă Trupul Meu» (zice Domnul), viaţă va avea întru sine”[6]. Prin urmare, făgăduinţele noastre de ascultare, neagonisire şi întreagă-înţelepciune, depuse înaintea Sfântului Altar, nu sunt o închinare bineplăcută lui Dumnezeu, decât în măsura în care ne unim cu El şi dobândim tot mai deplin asemănarea cu El.
La fiecare Liturghie, Hristos ne cheamă pe toţi şi ni se dăruieşte în întregime fiecăruia în parte. Infinit mai mult decât ne dorim noi să ne împărtăşim cu El, îşi doreşte El să se unească cu noi şi de aceea nu trebuie să ne împărtăşim doar de dragul nostru ci şi de dragul Lui. Dacă totuşi, venim la Sfânta Liturghie şi doar asistăm, fără motive întemeiate, lucrul acesta ar trebui să ne doară şi cu căinţă ar trebui să îndepărtăm pricinile care ne ţin departe de Paharul Mântuirii.
Sfânta Liturghie nu poate fi izvor de bucurie şi har pentru monah, decât în măsura în care se împărtăşeşte la fiecare Liturghie cu Izvorul Harului şi al Bucuriei – Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Nu ne împărtăşim doar pentru a ne satisface nevoile noastre spirituale, în mod egoist, ci ne împărtăşim pentru a deveni Biserică şi Trup al lui Hristos, pentru a simţi tot mai mult că ne suntem mădulare unii altora şi pentru a realiza că fratele nostru este însăşi viaţa noastră. Toate rugăciunile liturgice ne pregătesc treptat şi ne conduc către acest obiectiv duhovnicesc.
[1]* Text prezentat de autor în cadrul Sinaxei monahale mitropolitane de la Mănăstirea Nicula, în data de 20 iunie 2013.
Arhimandritul Vasilios, Intrarea în Împărăţie, Edit. Deisis, Sibiu, 2007, p. 134.
[2] Ibidem, p. 136.
[3] Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 326.
[4] A se vedea Ne vorbeşte părintele Sofronie, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 71.
[5] A se vedea Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine, Ed. Deisis, Sibiu, 2006.
[6] Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001, pp. 120-121.
Arhim. Teofil Roman
Material publicat în revista Renaşterea, http://revista.renasterea-cluj.ro/