Secretul este să se întoarcă omul spre Dumnezeu, să-L iubească pe Dumnezeu, să-L caute, să-L dorească. Dar toate acestea pornesc de la credinţă. Nu mă întrebaţi: „Unde este Dumnezeu?” sau ceva asemănător. Asta se întâmplă acum. Omul de azi începe şi întreabă: „Cine L-a văzut pe Dumnezeu? Unde este Dumnezeu? Nu-L înţeleg pe Dumnezeu! Raţiunea ne spune asta, raţiunea ne spune cealaltă…!” Vedeţi unde am ajuns? Noi credem că gândim bine, că înţelegem bine lucrurile şi ne limpezim viaţa făcând din ea adevărate poveşti şi basme.
Ştiţi ce se întâmplă, în cele din urmă? Vă dau un exemplu. Dai cuiva o bucată mare de carne, rumenită frumos, condimentată şi, stând şi gândind cum să o mănânce şi cât de bună o să fie, dintr-o dată se uită în mână şi nu mai e decât osul gol. Carnea a dispărut. Şi atunci, ce face, începe să molfăie osul! Este acelaşi lucru, să molfăi osul şi să mănânci carnea? Cam aşa a ajuns viaţa astăzi! Tinerii, în special, atât au decojit viaţa, atât de mult au demitizat-o, cum spunem, încât a rămas un simplu os, iar acum ciugulesc de pe el ca să se sature. Nu te saturi cu un os! Este atât de goală viaţa apoi, încât ea devine un nimic.
Vedeţi copiii, tinerii, de cincisprezece ani spunând: „Nu găsesc niciun sens în viaţa mea!” Nu vei găsi tinere! Cum să găseşti sens vieţii, dacă priveşti astfel lucrurile? Şi deoarece, desigur, iubim mult viaţa – aşa ne-a făcut Dumnezeu -, nimeni nu hotărăşte să pună capăt vieţii sale; şi bine face. Se chinuie să-şi umple viaţa, alergând prin cofetării, discoteci, petreceri, narcotice, etc. Numai că nu aşa se umple viţa. Ei încearcă doar să uite că trăiesc, deoarece nu mai suportă să trăiască aşa. De ce? Pentru că au rămas doar cu osul. Osul, îl molfăi odată, îl molfăi de două ori, dar nu te satură. Cu cât trece mai mult timpul, cu atât mai mult văd asta. De aceea oamenii sunt stresaţi, nu-şi găsesc liniştea şi se află continuu în faţa unei fundături.
Arhim. Simeon Kraiopoulos