Învierea lui Lazăr este sărbătorită în Biserica Ortodoxă cu o zi înainte de Duminica Intrării lui Hristos în Ierusalim. Cele două zile alcătuiesc împreună hotarul şi puntea de legătură între Postul Paştilor şi Săptămâna Patimilor: sunt două zile de prăznuire, o anticipare a bucuriei pe care o va aduce, peste o săptămână, Învierea lui Hristos – biruinţă asupra morţii.
Informaţiile pe care ni le oferă Sfintele Evanghelii despre Lazăr sunt puţine. Ştim că era din Betania, localitate identificată astăzi cu satul palestinian Al-Eizariya ori Al-Izzariya, „locul lui Lazăr“. Era fratele Martei şi al Mariei. Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că „Iisus iubea pe Marta, şi pe sora ei, şi pe Lazăr“. Din aceste cuvinte înţelegem că Lazăr ocupa un loc aparte în inima Mântuitorului Hristos: se număra, asemenea Apostolului Ioan, printre cei foarte apropiaţi Lui, şi, cu siguranţă, aceasta se datora sincerităţii şi deschiderii lor faţă de Hristos. Întrucât Betania era la numai trei kilometri depărtare de Ierusalim, Iisus venea deseori în casa celor trei fraţi pe care îi iubea. Tradiţia spune chiar că Lazăr ar fi fost fiul fariseului Simon, cel care i-a făcut cină Mântuitorului în casa sa. În zilele care au premers Patimii Sale, Hristos obişnuia să se retragă cu ucenicii Săi în locuri pustii. Ura conducătorilor religioşi ai evreilor ajunsese foarte mare. Minunile mai mult decât evidente pe care le săvârşise în ultimul timp (de exemplu, vindecarea orbului din naştere) şi mustrările adresate lor îi determinaseră să-I dorească moartea. De aceea, căutau prilej pentru a-L prinde şi a-L omorî. Însă nu venise încă vremea, Hristos Însuşi avea să aleagă când să fie dat în mâinile lor.