Încercările care ne vin sunt uneori antibioticul pe care ni-l dă Dumnezeu pentru bolile sufletului nostru şi care ne ajută mult duhovniceşte. Omul mănâncă numai o palmă uşoară şi îndată i se înmoaie inima. Dumnezeu ştie foarte bine în ce stare duhovnicească se află fiecare dintre noi, dar fiindcă noi nu ştim, îngăduie să fim ispitiţi ca să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne aflăm patimile ce sunt ascunse înlăuntrul nostru şi să nu avem pretenţii nesăbuite în Ziua Judecăţii. Căci de ar trece cu vederea patimile noastre şi ne-ar lua în Rai aşa cum suntem, şi acolo am crea probleme. De aceea Dumnezeu îngăduie diavolului să creeze aici ispite ca să ne scuture, astfel încât să se smerească şi să se cureţe sufletul nostru prin mâhniri, după care ne umple de har.
Adevărata bucurie se naşte din amărăciunea pe care cineva o gustă cu bucurie pentru Hristos, Care s-a umplut de amărăciune ca să ne mântuiască. Creştinul trebuie să se bucure mai ales atunci când trece prin vreo încercare fără ca el să fi fost pricina ei. Uneori spunem lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, nu ştiu ce voi face, dar eu mă predau Ţie cu totul, ca să mă faci om”. Şi atunci Dumnezeu nu mă face numai om, ci mai presus de om, şi-l lasă pe diavol să vină să mă ispitească şi să mă chinuiască. Şi în cancerul care bântuie astăzi văd vicleşugurile diavolului şi râd. Măi, şi diavolul acesta! Voi ştiţi cu ce săpun îl spală diavolul pe om atunci când Dumnezeu îngăduie să-l ispitească, să-l încerce? Cu spuma răutăţii lui. Şi încă ce săpun bun are! Aşa cum cămila scoate spume atunci când se mânie, la fel face şi diavolul în astfel de situaţii. Şi după aceea îl freacă pe om nu ca să-l cureţe de murdărie, ci din răutate. Iar Dumnezeu îl lasă pe diavol să-l săpunească pe om numai atât cât trebuie pentru a-l curăţa. Căci dacă l-ar lăsa să-l frece aşa cum se freacă rufele, l-ar sfâşia.
– Părinte, putem spune despre diferitele ispite care se întâmplă în viaţa noastră, că aceasta a fost voia lui Dumnezeu?
– Nu. Să nu amestecăm voia lui Dumnezeu cu ispita şi cu cele pe care le aduce ea. Dumnezeu îl lasă pe diavolul liber să-l ispitească pe om până la un punct, iar pe om îl lasă liber să facă binele sau răul. Dar nu Dumnezeu este vinovat pentru răul pe care îl va face omul. Iuda, de pildă, era ucenicul lui Hristos. Dar oare putem spune că a fost voia lui Dumnezeu ca el să devina vânzător? Nu, ci Iuda însuşi a îngăduit diavolului să intre în el. Cineva a spus unui preot: „Părinte, te rog fă un Trisaghion pentru Iuda”. Iar aceasta este ca şi cum ar fi spus: „Tu, Hristoase, eşti nedrept! Aceasta a fost voia Ta, ca să Te vândă Iuda. Şi de aceea acum ajută-l!”.
Puţine sunt cazurile în care Dumnezeu îngăduie să fie ispitiţi unii creştini evlavioşi pentru a-şi veni în simţire cineva care duce o viaţă păcătoasă şi să se pocăiască. Oamenii aceştia vor avea o îndoită răsplată. Adică Dumnezeu le dă unora care, cu încercările prin care trec, îşi plătesc păcatele în această viaţă, dar care în acelaşi timp cârtesc fără motiv, posibilitatea de a fi ajutaţi de răbdarea celor care, deşi nu au greşit, suferă dar nu cârtesc. Să presupunem că un familist foarte bun şi foarte evlavios se află în casă cu toată familia sa şi dintr-odată se face un cutremur şi cade casa peste ei strivindu-i, iar după o înfricoşătoare suferinţă mor cu toţii.
Oare de ce a îngăduit Dumnezeu aceasta? Ca să nu cârtească ceilalţi care sunt pedepsiţi atunci când greşesc. De aceea toţi cei care se gândesc la crucile mari pe care le-au purtat drepţii, niciodată nu se mâhnesc pentru micile lor încercări. Şi văd că, deşi au greşit în viaţa lor, cu toate acestea suferă mai puţin decât acei drepţi, şi de aceea spun ca tâlharul cel bun: „Dacă aceştia care nu au făcut nimic rău au suferit atât de mult, atunci noi ce trebuie să pătimim?”. Din păcate însă unii seamănă cu tâlharul cel răstignit de-a stânga lui Hristos şi spun: „Au mers cu crucea în mână şi uite ce au păţit!”.
Există şi cazuri – acestea sunt foarte rare – în care Dumnezeu îngăduie din dragoste ca unii nevoitori aleşi să treacă prin mari încercări, pentru a fi încununaţi. Aceştia sunt următorii lui Hristos. Vedeţi, la Sfânta Singlitichia, deoarece ajuta duhovniceşte multe suflete cu poveţele ei, a mers diavolul ca să o împiedice de la această lucrare. Trei ani şi jumătate a rămas fără glas din pricina bolii pe care a suferit-o.
Alteori un adevărat următor al lui Hristos cere de la Dumnezeu să ierte greşelile semenilor săi, să-şi întoarcă de la ei urgia Sa cea dreaptă şi să fie pedepsit el în locul acelora, deşi nu este vinovat cu nimic. Unul ca acesta se înrudeşte mult cu Dumnezeu, Care este înduioşat de această mare şi nobilă dragoste a copilului Său. În afară de darul pe care i-l face, iertând greşelile celorlalţi, îngăduie ca acesta să aibă şi sfârşit mucenicesc, după cererea lui stăruitoare. În acelaşi timp însă îi pregăteşte în Rai cel mai frumos şi mai minunat palat, precum şi o slavă încă şi mai mare, deoarece mulţi oameni l-au nedreptăţit prin judecata lor superficială, crezând că Dumnezeu l-a pedepsit pentru păcatele lui.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești – I – Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2003