DESPRE PAZA INIMII
De la trezvie se naşte în inimă curăţia, prin care omul se face vrednic vederii Domnului, după cum ne încredinţează Veşnicul Adevăr: fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5, 8). Nu trebuie să dăm în vileag fără să fie neapărată nevoie tot ce-i mai bun în inimă, fiindcă agonisita noastră duhovnicească rămâne neprimejduită din partea vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi numai atunci când este păstrată ca o comoară înlăuntrul inimii. Nu descoperi tuturor tainele inimii tale.
Sfântul Isaac Sirul a zis: „Cel ce vrea să-L vadă pe Domnul lucrează cu măiestrie pentru curăţirea inimii sale prin necontenita pomenire a lui Dumnezeu – şi aşa, cu mintea luminată, îl va vedea în tot ceasul pe Domnul”.
Sfântul Efrem Sirul a zis: „Dacă nu se va curăţi omul de toate lucrurile cele rele, şi de gândurile spurcate, şi de poftele cele rele, de iuţime şi de mânie, de zavistie şi de trufie, de slava deşartă, de ură, de grăirea împotrivă şi de clevetire, de flecăreală şi de sfădire… dar ce tot înşir eu cu de-amănuntul? Dacă nu se va feri omul de tot ce urăşte Dumnezeu, nu Se sălăşluieşte în el Hristos, iar când se depărtează cât mai mult de acestea, atunci Se sălăşluieşte Dumnezeu in el.”
DESPRE MULTA GRĂIRE
Cu osebire trebuie să ne ferim a avea de-a face cu partea femeiască, căci după cum lumânarea de ceară, chiar dacă nu-i aprinsă, se topeşte când este pusă între altele care sunt aprinse, aşa şi inima călugărului slăbeşte pe nebăgate de seamă de la împreună-vorbirea cu partea femeiască, lucru despre care Cuviosul Isidor Pelusiotul grăieşte astfel: „De vreme ce Scriptura spune: tovărăşiile cele rele strică obiceiurile bune, împreună-vorbirile cu femei, chiar dacă ar fi despre lucruri bune, totuşi au putere a strica în taină omul lăuntric prin gândurile spurcate, şi sufletul se va spurca chiar dacă trupul este curat. Ce este mai tare decât piatra, şi ce este mai moale decât apa?
Şi totuşi, stăruinţa statornică biruie chiar şi firea. Iar dacă firea ceea ce cu mare greutate se schimbă pătimeşte şi se micşorează de la un lucru cu mult mai slab decât ea, cum să nu fie biruită şi schimbată voia omenească, care atât de lesne se clatină?” (v. Isidor Pelusiotul, scrisoarea 284 şi Proloage, 4 februarie).
De aceea, pentru păzirea omului lăuntric trebuie să ne ferim limba de multa grăire: bărbatul cu multă chibzuială tace (Pilde 11, 12) şi cine îşi păzeşte gura, păzeşte sufletul său (13, 3), şi îşi aduce aminte de spusele lui Iov: făcusem legământ cu ochii mei şi asupra unei fecioare nu-i ridicam (31,1), precum şi cuvintele Domnului Iisus Hristos: oricine se uită la femeie poftind-o a şi curvit cu ea în inima sa (Mt. 5, 28).
DESPRE DEOSEBIREA LUCRĂRILOR INIMII
Primind ceva dumnezeiesc, inima creştinească nu are trebuinţă de încredinţare din afară că lucrul acela e de la Domnul, ci prin însăşi lucrarea aceea se încredinţează că a primit ceva ceresc, fiindcă simte în sine roade duhovniceşti: dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, blândeţe, înfrânare.
Din feluritele lucrări ale inimii, omul poate să îşi dea seama ce este lucru dumnezeiesc şi ce este diavolesc, după cum scrie despre aceasta Sfântul Grigorie Sinaitul: „După lucrare vei putea cunoaşte dacă lumina răsărită în sufletul tău este de la Dumnezeu sau de la satana.”
Ava Dorotei spune despre sine: „Nimic n-am făcut vreodată fără sfat stăreţesc, şi dacă îmi grăia gândul: «Oare n-o să-ţi spună şi stareţul tot aceea? La ce să-l mai necăjeşti?..», îi răspundeam lui: «Anatema ţie, şi socotinţei tale, şi înţelegerii tale, şi ştiinţei tale, că ceea ce ştii, de la demoni ştii.» Aşadar îngrijiţi-vă şi voi, fraţilor, a întreba, iar nu a nădăjdui în sine”.
DESPRE BOLI
Înlătură păcatul, şi boli nu o să mai fie, pentru că ele vin de la păcat, după cum zice Sfântul Vasile cel Mare: „De unde vin bolile? De unde vin vătămările trupeşti? Domnul a zidit trupul, nu boala; sufletul, nu păcatul. Deci, care este lucrul cel mai de folos şi de trebuinţă? Unirea cu Dumnezeu şi împărtăşirea cu El prin dragoste. Pierzând această dragoste, cădem de la El – iar căzând, ajungem supuşi bolilor de tot felul” („Despre aceea că Dumnezeu nu este pricina răului”).
Celui ce rabdă boala cu răbdare şi cu recunoştinţă, aceasta i se socoteşte în locul ne voinţelor sau chiar mai mult.
DESPRE LACRIMI
Trebuie să plângem cerând iertarea păcatelor noastre. Să ne încredinţeze de aceasta cuvântul împărătescului proroc: mergând mergeau şi plângeau, aruncând seminţele lor, dar venind vor veni cu bucurie, ridicând snopii lor (Ps. 125, 6) şi cuvintele Sfântului Isaac Sirul: „Spală-ţi obrajii cu plânsul ochilor tăi, ca să odihnească asupra ta Duhul Sfânt şi să te spele de întinăciunea răutăţii tale; prin lacrimi pleacă-L spre milostivire pe Domnul tău, ca să vină la tine” (Cuvântul 68, despre lepădarea de lume).
Atunci când plângem la rugăciune şi cu lacrimile se amestecă râsul, aceasta are loc din pricina şireteniilor diavoleşti. Greu sunt de priceput lucrările cele ascunse şi subţiri ale vrăjmaşului nostru.
Inima celui căruia îi curg lacrimi de umilinţă se deschide cu razele Soarelui dreptăţii, ale lui Hristos, Dumnezeul nostru.
DESPRE POCĂINŢĂ
Când omul se străduie să aibă inimă smerită şi să-şi păstreze în pace cugetul, nici o uneltire a vrăjmaşului nu poate avea izbândă, căci acolo unde e pace a gândurilor odihneşte Dumnezeu însuşi, precum s-a zis: în pace este locul Lui (Ps. 75, 2).
Prin păcatele noastre, toată viaţa jignim mărirea lui Dumnezeu, şi de aceea trebuie să cerem întotdeauna de la El, cu smerenie, iertarea greş alelor noastre.
Printre altele, pocăinţa pentru păcat stă în a nu-l săvârşi din nou.
Purcede fără şovăială la pocăinţă, şi ea va mijloci pentru tine înaintea lui Dumnezeu. Neîncetat fă rugăciunea Sfântului Antioh: „Îndrăznind, Stăpâne, către adâncul îndurărilor Tale, aduc Ţie din gură spurcată şi buze necurate rugăciunea aceasta: adu-Ţi aminte că s-a chemat asupra mea numele Tău cel sfânt şi m-ai răscumpărat cu scump sângele Tău, că m-ai pecetluit cu arvuna Sfântului Tău Duh şi m-ai scos din adâncul fărădelegilor mele, ca să nu mă răpească vrăjmaşul. Iisuse Hristoase, ocroteşte-mă şi fii mie ajutător tare în război, fiindcă sunt rob al poftei şi luptat de ea; însă Tu, Doamne, nu mă lăsa pe mine doborât la pământ spre osânda lucrurilor mele, ci mă slobozeşte, Stăpâne, de robia cea vicleană a stăpânitorului lumii acesteia şi poruncilor Tale mă fă prieten. Calea vieţii mele este Hristosul meu, şi lumina ochilor mei este faţa Ta, Dumnezeule. Stăpâne şi Doamne al vieţii mele înălţarea ochilor mei şi pofta cea rea depărtează-le de la mine. Cu mâna Ta cea sfântă, Hristoase, mă ocroteşte; pornirile şi însoţirile netrebnice să nu mă stăpânească, şi sufletului fără de ruşine să nu mă dai. Luminează întru mine lumina feţei Tale, ….
Nu îngădui, Doamne, ca robul Tău să fie rănit de câinii cei străini. Învredniceşte-mă să mă fac locaş al Sfântului Tău Duh, Părinte Sfinte, şi casă a Hristosului Tău; zideşte-mă pe mine, Călăuza celor rătăciţi, ca să nu mă abat spre cele de-a stânga; faţa Ta, Doamne, poftesc s-o văd. Râu de lacrimi dăruieşte-mi mie, robului Tău, şi umezeala Sfântului Tău Duh dă-o făpturii Tale, ca să nu mă usuc precum smochinul pe care l-ai blestemat Tu. Şi să-mi fie lacrimile în loc de băutură, şi rugăciunea în loc de mâncare. Întoarce, Doamne, plângerea mea întru bucurie şi mă primeşte în corturile Tale cele veşnice. Să mă ajungă milele Tale, Doamne, şi îndurările Tale să mă cuprindă, şi iartă toate păcatele mele, că Tu eşti Dumnezeu adevărat, care ierţi fărădelegile. Şi nu îngădui, Doamne, să fie necinstite lucrurile mâinilor Tale, ci mă cheamă înapoi, Stăpâne, pentru Fiul Tău Cel Unul-Născut, Mântuitorul nostru, şi mă ridică pe mine, cel căzut, ca pe Levi vameşul, şi mă viază pe mine, cel omorât cu păcatele, ca pe fiul văduvei, că Tu singur eşti învierea morţilor, şi Ţie slavă se cuvine în veci. Amin” (Sfântul Antioh Pandectul, Cuvântul 77).
Sfântul Bonifatie de la Teofania, Despre grija fata de suflet, Editura Sophia