„Şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. ” (Apostolul Pavel, Epistola către Galateni 2, 20) „CEI CE SUNTEŢI ÎNSETAŢI, mergeţi la apă” (Is. 55, 1). Cei însetaţi însă de Dumnezeu să păşiţi întru curăţia minţii. Cel ce îşi ia zborul în înalt cu această curăţie să privească negreşit şi jos, la pământul nimicniciei sale.
Dacă, după ce vom tăia pentru puţin pricinile patimilor, ne vom îndeletnici cu contemplarea duhovnicească, ca şi cu o lucrare a noastră, fără a rămâne însă doar cu ea, ne vom întoarce lesne la patimile cărnii. Aşa ni se adevereşte că alt rod nu am cules de pe urma acestei lucrări decât întunecarea desăvârşită a minţii şi aplecarea spre cele materiale.
Cuviosul Isihie Presbiterul arată adeseori cum cel ce se nevoieşte lăuntric e dator să aibă de-a pururi în sinea sa:
• smerenie;
• atenţie (luare-aminte) desăvârşită;
• împotrivire prin cuvânt;
• rugăciune.
Smerenie, mai înainte de toate, spre a avea la îndemână ajutorul lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu-i ajută pe cei mândri, ci le dă har celor smeriţi.
Atenţie (luare-aminte), ca să-ţi ţii mintea neocupată de cugete, fie ele şi bune. Rugăciunea neîncetată, după cuviinţă, nu este zădărnicită de nici un sentiment, gând, fantezie – nu doar de rele, ci şi de bune. Mintea să se golească de toate, spre a veni şi a o umple Hristos.
Împotrivire prin cuvânt, spre a face faţă de îndată cu tărie la vederea apropierii vrăjmaşului – război al împotrivirii prin cuvânt în faţa gândurilor şi atacurilor necurate cu ajutorul atenţiei şi trezviei. Căci, aşa cum se spune şi în medicină, prevederea este mai bună decât terapia.
Rugăciune, spre a putea creştinul să strige pe Hristos cu suspine negrăite, după cuvintele de împotrivire, şi să-I ceară ajutorul, care risipeşte pe vrăjmaşii sufletului şi mântuirii noastre, ca norii de fum. Rugăciunea mistică şi slobodă de gânduri, ce lucrează neîncetat în străfundurile sufletului, este mijlocul cel mai tare spre purtarea războiului duhovnicesc, ca prin invocarea (chemarea) numelui lui Hristos să se biciuiască şi să ardă potrivnicul care ne războieşte într-ascuns.
În ordinea, deloc întâmplătoare, propusă de Cuvios a mijloacelor ajutătoare la curăţirea sufletului rugăciunea este ultima, ca arma, prin puterea lui Hristos, cea mai folositoare, tămăduitoare şi nimicitoare a atacurilor (ispitelor).
Terapeutica Părinţilor Bisericii ia seama cu prisosinţă la îndrumările duhovniceşti, chiar dacă acestea par învechite în zilele noastre. Prescripţiile duhovniceşti sunt foarte clare şi în privinţa dozei şi a modului de aplicare: tot ce e prea mult ucide, ce e prea puţin nu vindecă.
Precum în curăţarea unei răni, mai întâi se va dezinfecta locul (antisepsie), apoi se va aplica un unguent antibiotic şi regenerant, aşa şi în nevoinţa creştinului.
Adevărata smerenie este un remediu puternic împotriva maladiilor demonice ale sufletului, neîngăduindu-le apariţia.
După aceasta urmează atenţia. Precum aplicăm unguentul regenerant în jurul rănii, aşa şi luarea-aminte ţine microbii gândurilor şi ai închipuirii rele departe de cuget şi dezinfectează rănile păcatelor noastre.
În terminologia neptică, repet spre lămurire, „mintea” nu se referă la intelect, ci la alcătuirea inimii, acolo unde se ascund puterile sufleteşti, spre a se descoperi, prin apropierea de ele, celui ce se nevoieşte duhovniceşte prin mijlocirea rugăciunii şi a trezviei.
Împotrivirea prin cuvânt este asemenea antibioticului, care întăreşte organismul şi nimiceşte infecţiile. Această virtute, cu care nu suntem obişnuiţi şi despre care nu auzim prea des, fără legătură cu spiritul contradicţiei al multora dintre fiii duhovniceşti faţă de părinţii lor duhovniceşti – de multe ori într-un chip lipsit de discernământ -, pentru cei pregătiţi duhovniceşte e unealtă şi scut de recunoaştere şi izgonire în faţa iureşului celui rău: să le aruncăm o privire străpungătoare vrăjmaşilor care pătrund în minte şi să-i zdrobim numaidecât precum capul şarpelui cu ajutorul împotrivirii prin cuvânt.
Rugăciunea neîncetată, ultima din şirul leacurilor propuse de Cuviosul Isihie, este ca un complex de vitamine, ce întăreşte apărarea organismului slăbit, cu scopul fortificării reflexelor şi sănătăţii sufletului, care, după ce s-a curăţit, poate gusta roadele rugăciunii, pe care Domnul le dăruieşte celor nepătaţi sufleteşte. Strigându-L în suspine pe Mântuitorul Hristos spre a veni în inima noastră, vom avea parte de cercetarea ajutorului dumnezeiesc nevăzut şi vom vedea foarte lămurit ce înseamnă nefăţărnicia inimii, după cum arată Cuviosul Isihie.
Cel ce nu s-a curăţat de gânduri e lipsit de rugăciune – arma purtării războiului. Prin rugăciune înţelegem rugăciunea care lucrează neîncetat în adâncurile sufletului, astfel încât prin chemarea (invocarea) numelui lui Hristos, vrăjmaşul, care ne războieşte în ascuns, să fie biciuit.
Să dobândiţi vederea (privirea) pătrunzătoare a minţii ca să pricepeţi cine sunt cei ce intră în ea. Să striviţi numaidecât cu ajutorul împotrivirii prin cuvânt capul şarpelui. Totodată strigaţi, în suspine, la Hristos şi veţi primi ajutorul dumnezeiesc nevăzut şi veţi înţelege limpede însemnătatea nefăţărniciei inimii.
Aşa cum cel ce ţine o oglindă în mână şi, aflat printre alţii, îşi vede în ea chipul propriu, dar şi chipurile celorlalţi, aplecaţi asupra aceleiaşi oglinzi, la fel şi cel care se apleacă asupra inimii sale îşi vede în ea, fireşte, propria stare, dar şi chipurile etiopienilor înţelegători (noetici), adică patimile sale.
Mintea însă nu poate doar prin propriile-i puteri să biruiască închipuirea demonică. Se îndepărtează aparent de tine, fiindcă atotviclenii pizmuitori se prefac învinşi şi-l doboară pe nevoitor prin cealaltă parte, prin slava deşartă. Insă, la chemarea (invocarea) numelui lui Iisus, nu rabdă să se poarte defel făţarnic cu tine.
Atunci când mintea noastră se roagă lui Iisus Hristos împotriva duhurilor viclene, le alungă uşor şi învinge cu ştiinţă meşteşugită puterile vrăjmaşe nevăzute. Dacă însă se va sprijini cu totul necugetat pe curajul său, va cădea şi se va zdrobi asemenea uliului.
Spune Psalmistul: „în El a nădăjduit inima mea şi mi-a ajutat şi a înflorit trupul meu” (Ps. 27, 9-10); altundeva adaugă: „Cine se va ridica şi mi se va alătura în lupta împotriva gândurilor viclene dacă nu Domnul?” (cf. Ps. 93, 16); iar în altă parte: „Cine totuşi are încredere în sine şi nu ia curaj de la Dumnezeu va încerca o cădere cumplită” (Iov 18, 12).
Precum nu e cu putinţă a trăi fără a respira aerul, aşa nu e cu putinţă a se curăţa inima noastră de gândurile pătimaşe fără deasa chemare (invocare) a lui Iisus Hristos.
Să păşeşti pe calea cea îngustă, dar plăcută, a trezviei cu cuget smerit, cu aducerea-aminte de moarte, cu împotrivirea prin cuvânt, cu osândirea de sine şi cu chemarea (invocarea) continuă a lui Iisus Hristos: atunci vă va lumina spre cunoaşterea comorilor mistice ale înţelepciunii Sale.
Există, neîndoielnic, primejdia din partea celui viclean, care ne face să credem că lupta s-a domolit din pricina sporirii noastre duhovniceşti, pizmuite de el, până ce ne va răpi mintea, fiindcă fără prea multă strunire vom înceta să luăm aminte la dânsul şi să ne păzim de el.
Numai prin pomenirea cu multă smerenie a numelui lui Hristos, războiul minţii noastre va reveni, şi atunci vom înainta cumva, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, la vederi (contemplaţii) duhovniceşti.
Precum pământul se înmoaie la cât mai multă ploaie, aşa şi pământul inimii noastre se veseleşte şi se bucură la numele sfânt al lui Hristos, când îl strigăm şi chemăm adeseori.
Numai când Dumnezeu Se sălăşluieşte în noi înşine, făcându-Se una cu noi, ne lepădăm de a noastră voie, fiind într-un fel lesne de îndrumat – de aceea e trebuinţă de mare discernământ şi pătrundere (duhovnicească) din partea duhovnicului care povăţuieşte fiecare suflet în parte.
Adeseori, ne atrage atenţia Isihie Presbiterul, şi câinii, deşi s-ar presupune că păzesc turma, sfâşie oile ca şi lupii.
Aşa cum un copil naiv şi inocent, la vederea unui şarlatan „făcător de minuni”, se bucură şi îl urmează – pricina fiind, de fapt, nevinovăţia lui -, la fel şi sufletul nostru, simplu şi bun, creat aşa de Bunul său Stăpân, se bucură şi el de aceste atacuri ale vrăjmaşului, cu toate că nu sunt decât nişte închipuiri.
Şi pentru că se amăgeşte, aleargă la cel rău, de parcă ar fi bun, ca porumbelul asupra celui ce-i atacă puişorii. Aşa sufletul îşi amestecă gândurile cu închipuirea atacului demonic, d.ex., cu chipul unei femei frumoase sau cu altceva, neîngăduit de poruncile lui Hristos. Atunci într-un fel anume sufletul pofteşte împreună cu trupul să pună la cale însuşirea acelui lucru frumos, care i-a apărut în sine-şi. Şi aşa cu învoirea sa face din fărădelege, pe care a văzut-o „cu cugetul”, o faptă trupească a cărei urmare e propria osândire.
De acest fel e meşteşugul celui viclean şi cu astfel de săgeţi otrăveşte fiecare suflet. De aceea mintea, înainte de a dobândi îndeajuns de multă experienţă, să nu lase să intre gândurile în inima sa, cu atât mai mult la începutul vieţii şi nevoinţei duhovniceşti. Şi asta, fiindcă sufletul nostru capătă încă desfătare şi plăcere de pe urma atacurilor demonice, abandonându-se lor.
De îndată ce gândurile dau năvală ca nişte idei în mintea ta, să fie tăiate odată cu atacul (venirea) lor. Când mintea cu înţelegere se va strădui să înfăptuiască mai multă vreme lucrarea aceasta minunată şi se va deprinde cu meşteşugul neîntrerupt al războiului, astfel încât să discearnă după cuviinţă gândurile şi, după cuvântul Profetului Solomon, „să prindă uşor puii de vulpe”, numai atunci poate cu o cunoaştere adâncă şi cu ştiinţa luptei duhovniceşti să lase gândurile să intre şi să le cerceteze.
Precum e cu neputinţă să treacă prin acelaşi canal şi foc, şi apă totodată, aşa e cu neputinţă să intre păcatul în inimă, dacă mai întâi nu va bate la uşa ei cu ajutorul închipuirii şi al atacului viclean.
Cum primim în inimă rugăciunea lui Iisus, Editura Sophia