Pentru a vă dedica exclusiv Rugăciunii minţii, aveţi nevoie de îndrumarea unui duhovnic. Rugăciunea minţii nu se face fără un povăţuitor spiritual. Există întotdeauna pericolul ca sufletul să se amăgească. De aceea trebuie atenţie. Duhovnicul este acela care vă va învăţa să intraţi într-o rânduială în vederea practicării Rugăciunii, fiindcă dacă nu avem o rânduială, există teama de a vedea lumina cea amăgitoare, există pericolul de a trăi în amăgire, de a vă întuneca, iar atunci omul se sălbăticeşte, îşi schimbă modul de viaţă. Acest fenomen se numeşte dihotomia personalităţii. Vedeţi cum se naşte amăgirea? Dacă, însă, înaintaţi în Rugăciune cu sfaturile duhovnicului, veţi vedea lumina cea adevărată.
Trebuie, de asemenea, ca şi duhovnicul să fie încercat într-ale Rugăciunii. Căci nu poate, dacă se roagă aşa mecanic şi nu a simţit rugăciunea cu ajutorul harului divin, să spună altuia cum să se roage. O să spună, bineînţeles, aşa cum a citit în cărţi sau cum spun Sfinţii Părinţi. Cărţi întregi s-au scris şi care vorbesc despre Rugăciune. Tot atâţia le citesc şi în final nimeni nu ştie să se roage. Îmi vei spune: “Le citim, învăţăm modul de rugăciune, ne pregătim şi Dumnezeu binecuvintează şi ne trimite harul Său şi le înţelegem”. Da, însă, este taină rugăciunea, în general, şi mai ales Rugăciunea minţii.
Îngrozitoare amăgire poate naşte practica aceasta fără îndrumarea corespunzătoare. Celelalte rugăciuni le facem cumva cu mintea noastră. Le spunem pur şi simplu şi urechile noastre aud cuvintele; este un alt mod. Însă Rugăciunea minţii este ceva cu totul diferit. Ceva în care, dacă se aprinde dorinţa puternică nu din sinele nostru cel bun, ci din cel egoist, fără îndoială vei începe să vezi lumini, nu lumina lui Hristos, fără îndoială vei începe să simţi o bucurie mincinoasă. Iar afară, în viaţa de zi cu zi, în relaţiile cu ceilalţi vei fi şi mai sălbatic, şi mai mânios şi mai încordat şi tensionat. Toate acestea sunt semnele omului căzut în amăgire duhovnicească. Cel amăgit niciodată nu recunoaşte amăgirea sa. Este fanatizat şi face rău în stânga şi-n dreapta. Aşa se întâmplă şi cu zeloţii, au zel, însă fără cunoştinţă.
Dacă mergi la un Avvă îţi va spune despre Rugăciune. Trebuie însă să ştii că dacă nu a trăit-o el însuşi, nimic nu-ţi va folosi. Atunci când el o trăieşte, există o taină. Iar această taină este că învăţăcelul aude cuvintele Avvei şi vede în acelaşi timp şi modul de trăire, vede cum inima duhovnicului se deschide şi vorbeşte cu Dumnezeu prin mijlocirea minţii. Nu numai aceasta, dar şi suflet cu suflet intră în comuniune şi simte un suflet pe celălalt. Simte că se naşte starea, forma necesară practicării Rugăciunii, simte că se generează starea aceasta prin lucrarea harului.
Nu este un lucru uşor. Aceasta este învăţătura. Spunem în general că nu se predă Rugăciunea ca o teorie, dar se învaţă cu adevărat când trăieşti lângă cineva care cu adevărat se roagă. Când ai lângă tine pe Avva ce se roagă intri şi tu în Rugăciune, o îmbrăţişezi, te rogi fără să-ţi dai seama, intri în comuniune cu toţi. Nu e cartea, nu e cunoştinţa în sine, ci este trăirea, este modul, este deschiderea sufletului, este îmbrăţişarea.
Nu cumva şi lucrul acesta, faptul că vă vorbesc, nu este şi acesta o rugăciune? Fiindcă le zic din inima mea şi simţim împreună zvâcnirea, tresărirea şi această dorinţă. Dacă nu este aşa, cum se explică atâta dorinţă ce avem de a-L întâlni?
Pr. Dr. Constantin Petrache, Filocalia şi Omul postmodern (II). Părinţi contemporani despre rugăciunea minţii, Editura Irinaeus, 2011