Sfinții Părinți învață că însăși rugăciunea se face învățător omului. Rugăciunea însăși îl învață ce trebuie să facă. Când, desigur, spunem că rugăciunea se face învățător, înțelegem mai ales că prin această rugăciune este prezent dumnezeiescul Har, așa că prin diminuarea Harului, prin încuviințarea sau dezaprobarea acestuia, omul este călăuzit în viața duhovnicească.
Știm bine din îndelunga experiență a Bisericii că pe durata rugăciunii se petrec multe în viața omului. Acesta ajunge să străbată căi care mai înainte îi erau necunoscute. La început trăiește o uimire față de noutatea în care a intrat. Apoi vine entuziasmul. După un răstimp, care este diferit pentru fiecare în parte, are loc ridicarea dumnezeiescului Har, și astfel se micșorează lucrarea-energia rugăciunii pe care o avusese mai înainte. Apoi însă rugăciunea devine statornică în inimă. În fiecare zi va întâmpina lucruri noi, experiențe duhovnicești noi. Rugăciunea este cea mai mare știință.
Pe durata rugăciunii apar multe primejdii. Aș dori să mă refer mai ales la patru dintre acestea.
Prima este dispoziția egoistă și arogantă. Omul se simte mândru pentru lucrarea aceasta, fără să înțeleagă că este darul lui Dumnezeu. Se naște în el o disprețuire a celorlalți. În răstimpul respectiv simte că nimeni altul nu a mai trecut prin asta și nu are această experiență. Simte că îi reușește și îi deplânge pe oamenii care eventual nu au această experiență. Dacă se întâmplă ca cineva să îi pomenească de ceva asemănător, îndată îl subapreciază și își promovează propria stare ca fiind mai înaltă și mai desăvârșită. De asemenea, îi disprețuiește pe acei oameni care eventual se îndoiesc de el.
A doua primejdie este atunci când pe durata diminuării acestei rugăciuni omul se dezamăgește, se revoltă, se tulbură și cade într-o adâncă melancolie. Mai înainte trăia o stare minunată, acum însă a pierdut-o. Și cade într-o adâncă melancolie, în mâhnire.
A treia primejdie este atunci când rugăciunea se pierde și se micșorează din propria noastră neglijență sau, mai rău chiar, din pricina păcatului pe care îl săvârșim. Aceasta este foarte cumplită. Pentru că atunci vătămarea este aproape de neîndreptat. Spun aproape de neîndreptat nu pentru că nu există pocăință, ci pentru că omul respectiv s-a învățat să primească darurile lui Dumnezeu cumva cu nepăsare. Este cumplit să ai darul rugăciunii minții și să păcătuiești.
A patra primejdie provine de la gândurile (logismoí) demonice cum că rugăciunea minții este zadarnică, se face cu mult efort, nu aduce nici un folos societății și că mai bine este să înlocuiască rugăciunea minții (noetică) cu rugăciunea rațională. Diavolul îi laudă pe oamenii care lucrează în misiunea creștină, ca să îl facă să oprească râvna pentru rugăciunea minții.
Există și alte ispite și primejdii, dar am insistat mai ales pe cele principale. Pentru toate aceste motive este de trebuință un Stareț cu discernământ, care să aibă experiență personală a acestor lucruri, să fi parcurs el însuși diferitele trepte ale rugăciunii. Cel care iubește cu discernământ, va ști să aline în încercări, îl va ține pe om în neîncetată pocăință, îl va smeri și va deosebi gândurile demonice. Căci trebuie spus că rugăciunea minții nu este o metodă mecanică de repetare a Rugăciunii lui Iisus, cumva în mod buddhist, ci se face în atmosfera de pocăință și smerenie. lipsa climei smereniei înseamnă că rugăciunea nu este însuflețită de învățătura creștină. De aceea, Părintele duhovnicesc încercat va călăuzi pe om cu discernământ pe durata lucrării rugăciunii minții, ca rugătorul să nu facă ceva rău, și îl va odihni în perioada micșorării rugăciunii. Astfel, Părintele duhovnicesc cu discernământ și experiență este înfățisat de toți Sfinții Părinți precum Moise care prin rugăciune și prin Harul lui Dumnezeu îl eliberează pe om din tirania Egiptului, de sub stăpânirea lui Faraon celui înțelegător și care îl va călăuzi în pământul făgăduinței.
Va trebui să pun aici capăt cuvântului despre rugăciunea minții. Trebuie însă să precizez că acest subiect este vast, este cu adevărat cea mai mare știință și nu se epuizează în puținele rânduri pe care le-am scrijelit aici. De asemenea, trebuie să mărturisesc că obrăznicia mea de a vorbi despre acest lucru m-a luat pe sus, pur și simplu nu m-am putut opri. Dacă la această nouă impertinență a mea se mai adaugă și altele pe care fără de minte fiind le-am săvârșit în trecut, atunci veți înțelege de ce am nevoie de rugăciunile voastre, ca să mă miluiască Dumnezeu!
IPS Ierotheos Vlachos, fragment din cuvântarea ținută la Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Sfântul Ioan Damaschin”, Balamand (Liban), 1990, și publicată în volumul Μητροπολίτου Ναυπάκτου καὶ Ἁγίου Βλασίου, Ἱεροθέου, Καιρός του ποιήσαι, Ἱερά Μονή Γενεθλίου της Θεοτόκου, 2002, pp. 139-163