În rugăciune, exteriorul nu ar trebui să înlocuiască lăuntricul. Exteriorul ar trebui să contribuie mereu la lăuntric, dar îl şi poate stingheri. Atitudinea tradiţională a trupului la rugăciune contribuie neîndoielnic la o stare de evlavie, dar în nici un caz nu poate sluji ca înlocuitor pentru ce înseamnă în esenţă rugăciunea.
Nu ar trebui să uităm că anumite atitudini ale trupului nu sunt posibile pentru toată lumea. De exemplu, mulţi bătrâni pur şi simplu nu mai pot face închinăciuni complete. Sunt mulţi oameni care nu pot să stea în picioare. Unii oameni mai în vârstă mi-au spus: „Nu merg la slujbele bisericeşti fiindcă nu pot sta în picioare”, sau „Nu mă rog lui Dumnezeu, fiindcă mă dor picioarele”. Dumnezeu nu are nevoie de picioarele noastre, ci de inima noastră. Dacă nu te poţi ruga stând în picioare, atunci roagă-te stând jos; dacă nu te poţi ruga stând jos, atunci roagă-te stând întins în pat. După cum spunea un nevoitor ascet: „Mai bine să stai jos cugetând la Dumnezeu, decât să stai în picioare cugetând la picioarele tale”.
Mijloacele ajutătoare sunt importante, dar ele nu ar trebui să înlocuiască şi conţinutul rugăciunii. Unul dintre cele mai importante mijloace ajutătoare pentru rugăciune este icoana. Ca regulă, creştinii ortodocşi se roagă înaintea icoanelor Mântuitorului, a Maicii Domnului, a sfinţilor şi înaintea reprezentări-lor Sfintei Cruci. Protestanţii însă se roagă fără icoane. Poţi înţelege de aici deosebirea dintre rugăciunea protestantă şi cea ortodoxă. In tradiţia ortodoxă, rugăciunea este mai palpabilă. Atunci când contemplăm icoana lui Hristos, o privim ca şi cum, printr-o oglindă, o altă lume se deschide înaintea noastră; dincolo de această icoană sade Cel Căruia tu te rogi.
Dar este foarte important ca icoana să nu înlocuiască obiectul rugăciunii, pentru ca să nu ne adresăm nouă înşine în rugăciunea dinaintea icoanei, pentru ca să nu încercăm să ne imaginăm persoana zugrăvită în icoană. Icoana este doar o reamintire, doar un fel de simbol al realităţii din spatele ei. Aşa cum spun Sfinţii Părinţi: „Cinstirea dată imaginii urcă la prototipul ei”. Atunci când ne apropiem de icoana Mântuitorului sau a Maicii Domnului şi i ne închinăm – adică, o sărutăm -, ne exprimăm, aşadar, iubirea faţă de Mântuitorul Hristos sau Maica Domnului.
Icoanele ar trebui să nu fie transformate în idoli. Nici nu ar trebui să existe iluzia că Dumnezeu este exact la fel cum este reprezentat în icoane. Există, de exemplu, o icoană a Sfintei Treimi numită „Treimea Noului Testament”: este necanonică – adică nu corespunde rânduielilor Bisericii -, dar o poţi vedea în anumite biserici. In aceasta icoană, Dumnezeu Tatăl este reprezentat ca un bătrân cu părul alb, Iisus Hristos ca tânăr, iar Duhul Sfânt sub forma unui porumbel, în nici un caz nu ar trebui să fim tentaţi să ne imaginăm că Sfânta Treime arată astfel. Sfânta Treime este Dumnezeu, Care nu poate fi zugrăvit de imaginaţia omenească. Iar atunci când ne îndreptăm spre Dumnezeu-Sfânta Treime în rugăciune, ar trebui să renunţăm la orice fel de fantezie. Imaginaţia noastră ar trebui să fie lipsită de imagini, mintea ar trebui să fie limpede precum cristalul, iar inima ar trebui să fie pregătită să-L odihnească pe Dumnezeul cel Viu.
Odată, maşina mea a căzut de pe un pod, rostogolindu-se de câteva ori. Nu a mai rămas nimic din ea, însă eu şi cu şoferul am scăpat nevătămaţi. Aceasta s-a petrecut dimineaţa, în jurul orei cinci. Când m-am întors la biserica în care slujisem în acea seară, am întâlnit câţiva parohieni care se treziseră la patru jumătate dimineaţa, fiindcă simţiseră că mă aflam în primejdie şi începuseră să se roage pentru mine.
Prima lor întrebare a fost: „Părinte, ce ţi s-a întâmplat?”. Cred că datorită rugăciunilor acestor oameni, eu şi cu şoferul am scăpat nevătămaţi.
Ar trebui să ne rugăm pentru aproapele nostru nu fiindcă Dumnezeu nu ştie cum să-l mântuiască, ci fiindcă El vrea ca noi să participăm la mântuirea celuilalt. Desigur, El ştie ce anume are nevoie fiecare – atât ce avem noi nevoie, cât şi ce are nevoie aproapele nostru. Când ne rugăm pentru aproapele nostru, aceasta nu înseamnă în nici un caz că noi vrem să fim mai milostivi decât este Dumnezeu. Înseamnă că noi vrem să participăm la mântuirea lor. In rugăciune, nu ar trebui să uităm nici de oamenii pe care viaţa ni i-a scos în cale, nici de rugăciunile lor pentru noi. Fiecare dintre noi, atunci când mergem la culcare, îi putem spune lui Dumnezeu: „Doamne, pentru rugăciunile tuturor celor care mă iubesc, mântuieşte-mă!”.
Să ne amintim de legătura vie dintre aproapele nostru şi noi şi să ne pomenim mereu unul pe celălalt în rugăciune.
Mitropolit Ilarion Alfeyev, Rugăciunea – întâlnire cu Dumnezeul cel Viu, Editura Doxologia