Domnul dă fiecărui credincios râvnitor harul în dar, însă cere sufletului să lepede conştient, în mod absolut, răul şi să se întoarcă cu totul spre bine – înspre Domnul. Să lepede răul în chip conştient! Răul trebuie biruit cu pace şi linişte, cu gânduri liniştite şi paşnice. De aceea ni se şi întâmplă multe necazuri şi suferinţe de-a lungul vieţii. Sfinţii Părinţi spun că, dacă nu ne smerim singuri, Domnul nu va conteni să ne smerească. Adeseori va da peste noi un necaz care ne aduce multe dureri – până ce nu vom învăţa să-l biruim prin pace şi linişte şi să nu îi dăm însemnătate.
De aceea, cei ce-L iubesc pe Domnul trec prin multe greutăţi. Mai mult, şi cei mai apropiaţi ai noştri se întâmplă câteodată să ne dispreţuiască, să ne respingă. Trebuie să îi înţelegem cu pace şi deplină înţelegere, să nu-i osândim niciodată! Pentru că noi toţi suntem aici în luptă, toţi aceşti semeni ai noştri, de un sânge cu noi, apropiaţi şi îndepărtaţi, toţi suntem în aceeaşi luptă! Să înţelegem că, atunci când şi noi am fost în situaţia lor, poate că am fost mai răi în purtarea noastră, de aceea trebuie să ne smerim.
După aceasta vom şti cât de mult ne iubeşte Domnul: dacă El ne dă încercări grele şi avem multe necazuri în viaţă! Sfinţii Părinţi spun: Dacă vezi că ai pace netulburată, ai grijă că nu eşti pe calea cea bună! Îi faci, aşadar, cumva vrăjmaşului pe voie; el nu se atinge de tine pentru că te are în puterea sa. De petreci bine şi n-ai multe ispite, înseamnă că el te ţine, iar tu nici nu înţelegi că eşti în puterea lui.
Vedeţi, în fiecare se odihneşte Domnul, tainic, indiferent dacă omul acela îl cinsteşte sau nu! El este acolo, în centrul vieţii. El mişcă viaţa. El este Dătător de viaţă. Şi câtă vreme această luare-aminte este mai cu seamă aici, în inimă, atunci se păstrează pacea lăuntrică şi bucuria dumnezeiască care se dă în dar începătorilor. Apoi, de îndată ce atenţia noastră se abate puţin de la Domnul şi se lipeşte de vreun lucru din lumea aceasta, fie de cele neînsufleţite, fie de o făptură vie, pierdem de îndată pacea lăuntrică, căci omul nu poate umbla pe două căi. Lucrul căruia i-am dat atenţie intră degrabă înlăuntrul nostru şi ocupă Scaunul Domnului, cucereşte inima. Şi acesta poate fi orice: slavă, cinste, bogăţie, frumuseţe. De îndată ce ceva din lumea aceasta se înalţă pe Scaunul lui Dumnezeu, atunci va şi prinde viaţă înlăuntrul nostru. În funcţie de acest lucru căruia îi dăm toată atenţia, un simţământ corespunzător va trăi înlăuntrul nostru.
Domnul vrea ca toţi să se mântuiască. Toţi suntem chemaţi. Dar mulţi sunt cei chemaţi, puţini aleşi! Să ne rugăm Domnului să fim în rândul aleşilor Săi. Să nu ne părăsească, căci suntem slabi. Suntem firi atât de iubitoare de lumea aceasta! Nu suntem ca îngerii. Îngerii nu se îndrăgostesc de lucruri. Dar noi, orice vedem că ne ajută şi e după gustul nostru, degrabă am vrea să fie al nostru. Şi de îndată ce-l dobândim, degrabă ne plictisim de lucrul acela. Şi numai pentru puţin timp, şi de îndată trecem la alt lucru. Am dori altceva. Şi niciodată nu suntem mulţumiţi de aceste simţăminte ale noastre. Dacă noi suntem astfel, ce să aşteptăm de la semenii noştri – când noi suntem atât de nestatornici? Acum una, mâine alta, poimâine a treia… Aşadar, trebuie să ne lipim de ceea ce este neclintit. Noi căutăm reazem aici pe pământ, şi fiecare sprijin piere. Nu avem acel sprijin care să fie neschimbător, statornic. Singurul astfel de sprijin este Domnul. El este neschimbător, acelaşi, în veci. Şi cine nădăjduieşte în El nu va fi ruşinat!
Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa