Răbdarea. De multe ori, noi nu avem răbdare, dar nici nu înţelegem ce este răbdarea. Şi, cu toate acestea, este o mare virtute! Am auzit în Evanghelia din Lunea cea curată, rostită la Pavecerniţă, că este descris sfârşitul lumii, sfârşitul istoriei, adică ceea ce numim A Doua Venire (pericopa se află atât în Evanghelia după Sfântul Evanghelist şi Apostol Matei, cât şi în Evanghelia după Sfântul Evanghelist şi Apostol Luca). În aceste istorisiri, Sfinţii Evanghelişti prezintă foarte frumos, cu puţine cuvinte, dar în imagini expresive, cum se va petrece sfârşitul lumii.
Desigur, citirea şi audierea acestor pericope creează impresia unui eveniment propriu-zis înspăimântător. Este prezentată o mare dramă, se pare că oamenii care vor trăi în acele clipe vor fi mult constrânşi. In cadrul acestor pericope, distingem două exprimări importante: cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui (Matei 24:13) şi prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21:19). Cu alte cuvinte, Domnul le spune Ucenicilor, iar prin ei Bisericii întregi: Luaţi aminte, când vor veni aceste momente grele şi vă veţi afla în această stare de zăpăceală, de confuzie, de sufocare, un lucru să faceţi: ţineţi în interiorul vostru răbdarea! Cu această răbdare a voastră veţi putea să cercetaţi starea sufletelor voastre. Veţi dobândi, adică, sufletele voastre. Dacă nu aveţi răbdare, le veţi pierde pe toate.
De asemenea, se menţionează la începutul unei Epistole, foarte frumoasă şi practică, Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, un alt lucru ciudat: Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite. Deoarece încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea. Şi continuă: Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit (Iacov 1: 2-4). In momentul în care credeţi că vă pierdeţi credinţa – vă moare copilul pe neaşteptate, sunteţi zdruncinaţi, vă distrugeţi fără să înţelegi acest lucru, sunteţi nedreptăţiţi de cei mai apropiaţi semeni ai voştri, vă îmbolnăviţi şi, una după alta, vin încercările într-un mod inexplicabil şi vă întrebaţi unde este Dumnezeu – tocmai în acel moment se află încercarea credinţei. Şi această încercare a credinţei – în momentul în care le pierdeţi pe toate! – lucrează răbdarea. Iar această răbdare vă va conduce la lucrul desăvârşit; ea vă va ajuta să vă desăvârşiţi, să vă dobândiţi sufletele, să vă cercetaţi viaţa, să înduraţi până la sfârşit şi atunci să vă mântuiţi şi să ajungeţi la desăvârşire.
Virtutea răbdării, pe care de cele mai multe ori o invocăm mai ales pentru ceilalţi, ne este foarte necesară şi, deopotrivă, anevoioasă în lupta noastră. Răbdarea nu înseamnă acceptarea de nevoie a evenimentelor, pentru că nu putem să facem diferit. Ea nu este nici aşteptarea neliniştită, într-o oarecare măsură, a unei izbăviri dintr-o încercare prin care eventual trecem. Din contră, răbdarea este aşteptarea tainică a revelaţiei lui Dumnezeu în viaţa noastră, adică a arătării voinţei Sale în spaţii, timpuri şi condiţii pe care nu le susţine raţiunea şi firea noastră, este aşteptarea aducătoare de speranţă pentru transformarea credibilă a încercării în binecuvântare dumnezeiască.
Ni se petrece o încercare care ne depăşeşte. O tendinţă a gândirii noastre este să lăsăm armele şi să spunem: şi ce pot să fac eu? Prin urmare, acceptăm în mod constrângător evenimentul, cu nădejdea că poate, după o zi pe alta, ceva se va întâmpla şi, într-un final, va veni izbăvirea aşa de spontan după cum ne-a vizitat încercarea. Aceasta este răbdarea de calitate mai joasă. Este o răbdare psihologică, care are valoarea ei, ajută, dar nu eliberează.
Însă, există răbdarea duhovnicească şi despre ea vorbesc cărţile bisericeşti şi gura infailibilă a lui Hristos. Această răbdare ne ajută să desluşim în spatele evenimentelor dureroase, în spatele condiţiilor dificile, în spatele celor strâmbe şi a dificultăţilor propriului nostru caracter, cu alte cuvinte, ne face să aşteptăm, în spatele greutăţilor pe care ni le provoacă fraţii, o anumită descoperire preţioasă a voii lui Dumnezeu. Acest lucru cere răbdare. Faptul de a da, aşadar, un anumit timp evenimentelor, pentru ca ele însele să-şi dezvăluie identitatea şi raţiunea lor, taina lor, înseamnă răbdarea, adică faptul ca cineva să-L aştepte pe Dumnezeu. Mentalitatea faptului nici şi acum, care atât de mult este cultivată în zilele noastre, nu reprezintă o mentalitate creştină şi singurul lucru care se desfăşoară este cultivarea egoismului nostru şi dominaţia neliniştii în sufletul nostru. Dimpotrivă, noi punem împărăţia lui Dumnezeu în locul lui aici şi când doreşte Dumnezeu şi veşnicia în locul lui acum.
În felul acesta se comportă adevăratul creştin şi, în loc să încerce să cerceteze în mod determinant evenimentele prin acele întrebări exigente de ce? către Dumnezeu, le primeşte şi, fireşte, nu într-un mod patetic, ci într-unul realmente al unei consolări interioare, ca dar şi binecuvântări de la Dumnezeu. În consecinţă, prima virtute care transfigurează şi sfinţeşte timpul este virtutea răbdării. Această virtute se referă îndeosebi la legătura noastră cu Dumnezeu, cu sinele nostru şi cu evenimentele.
Cea de a doua virtute este îndelunga-răbdare, adică faptul de a fi cineva îndelung-răbdător faţă de semenii săi, de a avea simţăminte de rezistenţă şi de toleranţă faţă de ceilalţi. Termenul macrothimia are, din punct de vedere etimologic, sensuri diferite.
Un sens [al acestui termen] este să acorde cineva durată de timp psihicului său, adică timp dispoziţiei sale interioare; iar cel de al doilea sens este să-i acorde psihicului său spaţiu. Noi vom lua prima interpretare: îndelunga-răbdare oferă legăturilor umane, ca un dar de mare preţ, timpul. Cineva ne face ceva, pe care-l considerăm rău? Ne provoacă o dificultate şi o supărare? Ne simţim nedreptăţiţi, amărâţi? Să-i dăm puţin timp sinelui nostru, poate că vom percepe şi un alt aspect în mod diferit. Să-i acordăm puţin timp şi fratelui nostru, cumva va putea şi el să-şi repare greşeala. Nu trebuie să rămânem la ceea ce s-a petrecut în clipa respectivă şi să pretindem imediat reglementarea şi rezolvarea chestiunii respective. Să dăm timpul ca răspuns la provocarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu ca dar: [cu alte cuvinte, să-i acordăm] timp fratelui nostru, timp şi sinelui nostru pentru fratele nostru. Acest fapt va da puţină dimensiune de veşnicie în interiorul nostru. Ne va ajuta, într-un anumit mod, atât să ne liniştim, cât şi să reprimăm mişcările egoiste ale sinelui nostru, astfel încât să putem şi noi să-l acceptăm pe celălalt după cum el voieşte şi nu aşa cum noi dorim.
Acest lucru este îndelunga-răbdare.
Nădejdea permanentă pentru ceilalţi. Există şi o a treia virtute, care nu se observă uşor de la prima vedere. Este virtutea nădejdii permanente pentru ceilalţi. Sfântul Apostol Pavel spune în capitolul al treisprezecelea din Epistola I către Corinteni, în imnul dragostei, următoarele: […] Dragostea […] toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată (I Corinteni 13: 7-8). Acest niciodată este adverb de timp. Aşadar, iubirea pe toate le nădăjduieşte. De cele mai multe ori, părinţii, necăjiţi fiind de către copiii lor, fără nicio nădejde pentru ei, spun: L-am pierdut pe copilul meu! Acest lucru arată lipsa de dragoste. Nu-l pierdem pe copilul nostru. A căzut în păcat? Nu contează. Acest păcat este propria lui încercare, adică încercarea credinţei.
Viaţa are întorsături, are suişuri şi coborâşuri, iar în spatele întorsăturilor, alături de suişuri, în coborâşuri este ascunsă binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi putem să ne aflăm, după puţin timp, în surprize. Să ne iasă copiii crescând puţin diferit decât ceea ce noi apreciasem mai înainte pentru ei şi să primim bucurii de la cei pe care ne-am grăbit să-i plângem.
Cu toate acestea, noi avem dificultăţi în a le conferi copiilor noştri puţin timp. Nu pentru a-şi schimba poziţia lor faţă de noi – acest lucru este cel anterior pe care l-am menţionat – ci pentru ca să-şi schimbe poziţia lor faţă de viaţă, să-şi schimbe poziţia lor faţă de Dumnezeu. Este necesar să acordăm celuilalt libertatea timpului, care, de altfel, îi aparţine, astfel încât să poată el să formeze ceea ce el însuşi voieşte, adică viaţa sa. Dacă nu facem acest lucru, dacă nu-i conferim libertatea sa, este clar că noi avem problema. Noi nu suntem liberi faţă de patimile lui, faţă de mentalitatea, sa, faţă de modul în care el alege să trăiască.
Deciziile pe viaţă. Astăzi, însă, m-am gândit să fac o refere şi la o a patra virtute a timpului, pe care, probabil, deşi nu am gândit-o, totuşi, ea este necesară. Cea de a patra această virtute reprezintă deciziile pe viaţă. Ce înseamnă acest lucru? De cele mai multe ori în viaţa noastră, noi luăm hotărâri ca să ne îndreptăm, dar le luăm cu o jumătate de inimă. Dorim să încercăm [îndreptarea sau schimbarea] pentru un anumit interval de timp şi, apoi, să revenim la obiceiurile noastre. Nu! Acest lucru nu izbăveşte sufletul, acest lucru nu-l transformă, nu ne dă simţul veşniciei. Acest lucru aduce în interiorul nostru, cu claritate, sensul temporalităţii noastre şi, sub acest sens, timpul devine sclavie. Libertate înseamnă veşnicia.
Să menţionăm un exemplu simplu: fumatul. Ne hotărâm să-l tăiem pentru două-trei zile. Poate că reuşim acest lucru. Insă, folosim doze multiple ale patimii noastre în cea de a patra zi. La fel se întâmplă şi cu mâncarea. Facem o înfrânare, de obicei, o facem pentru câteva zile, astfel încât să pierdem puţină greutate, iar câte kilograme le-am pierdut într-o săptămână, le punem la loc în două zile. Chiar aşa se petrece şi cu o înlănţuire de lucruri din viaţa noastră.
Vine Biserica cu tradiţia ei şi ne spune: Doriţi să vă eliberaţi de aceste lucruri? Luaţi o decizie pe viaţă! Un exemplu clasic este când un om se decide să devină monah. Şterge din gândirea lui un întreg capitol care se cheamă viaţa de familie. Sau uită gustul cărnii. Monahii, aşa cum eventual cunoaşteţi, nu consumă carne. Dar nici de Paşti?, ar întreba cineva. Nici de [Sfintele] Paşti! El pune capăt acestei obişnuinţe pentru toată viaţa. Acestea sunt lucruri simple, adică faptul ca cineva să devină monah sau faptul de a nu consuma carne nu reprezintă ceva aparte. Faptul ca cineva să taie o patimă înrădăcinată în interiorul lui este o chestiune cu mult mai mare.
Faptul de a spune cineva că va renunţa la ceva de acum pentru totdeauna înseamnă mortificarea sinelui, transbordarea de la temporalitate la veşnicie. Deoarece când spunem că ceva concret nu-l vom mai face, iar fiecare dintre noi poate, probabil, să gândească ce ar putea să fie sugerat pentru propriul său caz, atunci ne eliberăm problema noastră de legăturile timpului şi o transbordăm în veşnicie. Vom muri fără această patimă. Vom pleca din această lume fără să mai încercăm gustul dulce-amar al patimii respective pentru sufletul nostru. Se cuvine să cunoaştem că dacă nu luăm câteva decizii pe viaţă, în anumite momente ale vieţii noastre, în mod definitiv şi irevocabil, lipsite întru totul de negociere, sufletul nostru nu va putea să se elibereze, nici să guste mireasma harului lui Dumnezeu, mireasmă care poate să se răspândească doar în interiorul grădinii veşniciei.
Dorul de veşnicie. Voi încheia cu cea de a cincea virtute, pe care cei mai mulţi putem, probabil, să o percepem. Are legătură cu aşteptarea, cu viziunea, cu visul, cu nădejdea, cu dorul după veşnicie. Orice lucru pe care îl facem în această lume, să-l vedem ca pe ceva mult secundar, ca pe ceva ce moare, dar şi ca pe ceva ce poate să primească o altă dimensiune, să transforme viaţa noastră şi să nu moară niciodată. In timpul Postului Mare, toţi suntem chemaţi să ducem această luptă şi să încercăm permanent să punem altoiul veşniciei în fiecare amănunt al vieţii pe care o trăim în această lume.
Pentru a se împlini acest lucru, este necesar ca gândirea şi inima să bată pentru cele care nu au sfârşit, adică pentru veşnicie. Aceasta este Biserica noastră! Cetatea noastră este în ceruri, spune Sfântul Apostol Pavel (Filipeni 3: 20). Viaţa noastră, cugetarea noastră, petrecerea noastră zilnică, gândirea noastră, perspectiva noastră nu au de-a face cu cele pământeşti, cu cele temporale, cu cele spaţiale, ci au de-a face cu cele veşnice, cu cele duhovniceşti. Oricâte ai dobândi în această lume, toate acestea sunt puţine. Oricâţi ani ai trăi, chiar şi o sută cincizeci de ani, sunt foarte puţini. Orice ai face, se distruge. însă, ce lucru minunat este ca să trăiască cineva de acum, prin cultivarea acestei gândiri şi a acestor virtuţi, în starea împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.
Aceasta este legătura noastră cu timpul: să-l transformăm în veşnicie.
Şi doar că le aminteşte cineva [pe toate acestea], se simte mulţumit! Închipuiţi-vă că deja le şi trăieşte! Şi de remarcat că Biserica ne cheamă la acest fapt. Deoarece Biserica numai acest fapt îl trăieşte. Nu o interesează nimic altceva. Iar cu duhul veşniciei întâmpină şi viaţa cotidiană.
Această cale a Vecerniilor de umilinţă este o cale care încearcă să schimbe puţin gândirea noastră, să pregătească gândul nostru, să-l întoarcă către adevărul lucrurilor.
Deoarece gândul nostru este împrăştiat, foarte umblător şi alunecos, aleargă la dreapta şi la stânga şi alunecă în speranţe greşite. în cadrul acestei alianţe cu timpul, prin lărgimea inimii, despre care am vorbit ultima dată, poate cineva din această viaţă nu să-L vadă pe Dumnezeu, ci să-L vadă permanent doar pe Dumnezeu, iar prin oglinda lui Dumnezeu să vadă apoi şi viaţa de zi cu zi şi toate lucrurile.
Prin urmare, dacă vom duce precum se cuvine, aşa cum am menţionat mai înainte, lupta răbdării cu şinele nostru, cu evenimentele, cu împrejurările, cu impulsurile, cu provocările zilnice, dacă vom fi îndelung-răbdători în legăturile noastre cu alţii, dacă le vom ceda fraţilor noştri dreptul la timpul lor, având nădejde pentru ei, dacă vom lua unele decizii ca să ne eliberăm pentru totdeauna de anumite legături şi otrăvuri ale sufletului nostru şi dacă inima noastră, dorinţele noastre, visurile noastre, vieţuirea noastră vor fi în ceruri, după cum spune Sfânta Scriptură, adică altoite cu gândirea veşniciei, atunci viaţa noastră, deşi se va desfăşura pe pământ, se va raporta, însă, la ceruri; atunci vom trăi împărăţia lui Dumnezeu încă de aici şi acum şi vom inspira mireasma harului Său încă din această lume.
+ Nicolae, Mitropolit de Mesogheia şi Lavreotica