Problema suferinței rămâne una dintre cele mai adânci și mai sensibile întrebări ale vieții omenești. De-a lungul istoriei, oamenii au încercat să-i afle cauza, rostul și finalitatea, însă niciun răspuns nu poate fi pe deplin satisfăcător. În lumina credinței creștine, suferința nu este doar o realitate dureroasă, ci și un loc al întâlnirii cu Dumnezeu, un spațiu al încercării, al curățirii și al maturizării duhovnicești.
Originea suferinţei este păcatul, în înţelesul că suferinţa vine după păcat. Totuşi problema suferinţei este una delicată, încă nu o poate elucida nimeni dintre noi. Orice răspunsuri am da la această problemă ar fi insuficiente, nesatisfăcătoare. Se susţine, în general, că suferinţa este rezultatul păcatului, deşi nu în toate cazurile este aşa, pentru că au suferit şi oameni care au fost drepţi, ca, de pildă, Dreptul Iov, sau au suferit oameni care s-au curăţit de păcate, precum Sfântul Apostol Pavel. E o deosebire însă între suferinţa dreptului şi suferinţa păcătosului, există o cruce a tâlharului care s-a pocăit şi există o cruce a tâlharului care nu s-a pocăit. Cu toate că şi unul şi altul sufereau, rezultatul suferinţei lor nu a fost acelaşi.
Ceea ce este important în legătură cu suferinţa nu e să ştim teoretic ce este şi ce rost are, ci să ştim cum să o folosim spre binele nostru. Creştinismul presupunând crucea, iar suferinţa fiind o cruce, important este cum ne ducem această cruce. Pentru mulţi, suferinţa este desfiinţată prin credinţă, adică, dacă o suferinţă nu este atât de chinuitoare încât să fie copleşitoare, în cazul acesta ea poate să fie un ajutor pentru îmbunătăţirea omului.
Un medic de prin părţile Ardealului, Ioan Suciu Sibianul – Dumnezeu să-l odihnească – spunea că mai ales două lucruri nu le poţi face fără credinţa în Dumnezeu, şi anume să suporţi o suferinţă grea şi să creşti copii buni.
Suferința, privită prin ochii credinței, nu este lipsită de sens și nici zadarnică. Ea devine roditoare atunci când este purtată cu nădejde, cu răbdare și cu încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Nu suferința în sine mântuiește, ci felul în care omul o asumă și o transformă în prilej de apropiere de Dumnezeu. Crucea fiecăruia poate deveni scară spre cer, dacă este purtată cu credință și cu dragoste.
.
Arhimandritul Teofil Părăian, Iubirea de aproapele – ajutor pentru bucuria vieții, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 40–41