Cu cât conștientizăm că păcatul, prin excelență, provoacă multă tulburare și neliniște, multă împrăștiere și risipire lăuntrică, cu atât se va ascuți în sufletul nostru dorul după o viață curată în Dumnezeu, care este sursa unică de liniște a omului.
Când suntem hăituiți de zgomot, când suntem într-o stare în care nu mai găsim sensul vieții noastre, încercăm să recurgem la niște modalități de a ne smulge din vârtejul care ne amețește.
Unii caută să se confeseze prietenilor, alții cred că pot găsi starea de liniște fugind de gălăgia din zonele urbane și căutând locurile de retragere, de liniște.
Alții consideră că pot să găsească liniștea citind cărți de specialitate, care să îi ajute să găsească un punct de stabilitate lăuntrică.
Sărbătoarea de astăzi este dedicată Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul, care a fost un proroc de foc, cu o credință atât de puternică încât a reușit să le arate contemporanilor săi unde se găsește sau Cine este Dumnezeul Cel autentic, Cel adevărat, Căruia el îi slujea cu atâta râvnă și dăruire.
Personalitatea Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul este una plină de fervoare, de entuziasm și de râvnă pentru autenticitatea credinței celei vii în Dumnezeu.
Prorocul Ilie era o fire tumultoasă, vulcanică (într-o exprimare mai aproape de zilele noastre), dar nu în sensul negativ al cuvântului, ci în sensul de ardere interioară, de energie pentru tot ceea ce este autentic.
Dumnezeu îi descoperă acestui proroc, plin de energie și de fervoare, că i Se arată doar în liniște, în adierea aceea lină de vânt, aproape imperceptibilă. Acolo i Se arată Dumnezeu.
Domnul îi transmite acestui proroc, care este asociat cu energia, cu fervoarea, că El vine în inima unde este multă liniște. Nu S-a arătat lui Ilie, pe Muntele Horeb, nici în tunetele sau fulgerele care despică munții, nici în vijelia năprasnică care sfărâmă stâncile, nici în foc, nici în pucioasă, ci în adierea lină de vânt.
Dumnezeu ne va cerceta dacă vom reuși să ne smulgem din caruselul păcatelor – cele care aduc multă tulburare și multă neliniște. Unde există luptă pentru a ne despătimi, pentru a ne descotorosi și curăți de zgura păcatului, este semn al ivirii liniștii în sufletul omului.
Unii oameni pot fi mai temperamentali, mai energici, însă acest lucru nu înseamnă că Dumnezeu nu vine în sufletul acelora.
Ilie era o fire temperamentală, dar avea întru sine, în adâncul inimii sale, liniștea lui Dumnezeu. De aceea Domnul i Se descoperă pe Muntele Horeb, și Ilie poate să-L vadă. Însă doar în această liniște.
Liniștea înseamnă starea de limpezire a inimii și a minții. Când suntem tulburați, nervoși și agitați nu putem gândi cu claritate și cu înțelepciune. Luăm decizii de care, ulterior, ne este rușine.
După un moment de tulburare, de furie sau de criză suntem dezamăgiți de modul cum ne-am comportat. Ne este rușine chiar de noi înșine. Parcă am vrea să ne rupem de noi înșine, parcă am vrea să nu ne mai recunoaștem în fața propriei noastre conștiințe. Atât de străin, atât de urât ne comportăm.
Din nefericire, când un om se obișnuiește cu furia, cu nervii, cu starea de agitație, de fapt el nu conștientizează că este victima propriei sale firi. Firea sa păcătoasă, prăpăstioasă și nervoasă este cea care îl acaparează, îl ține ca niște lanțuri, îl ia ca un ostatic – un sclav a tot ceea ce înseamnă tulburare, a tot ceea ce înseamnă neliniște.
Experiența Prorocului Ilie de pe Muntele Horeb este cea care ne încredințează că Dumnezeu vine acolo unde este multă liniște, când încercăm să stăm departe și să smulgem din adâncul inimii noastre toată degringolada și tulburarea păcatelor.
Noi înșine iubim și ne este drag omul liniștit. Nu este vorba de o liniște psihologică, de firile care sunt foarte calme, ci de liniștea din care ne hrănim. Ne este suficient să stăm în preajma unui asemenea om și deja să avem o stare de bine, o stare de așezare interioară. Simpla relaționare cu un asemenea om, care are multă liniște, constituie pentru noi și o formă de a ne evalua, de a ne vedea ca într-o oglindă, de a conștientiza că nu suntem în starea aceea de multă așezare lăuntrică.
Toți iubim liniștea. Este și motivul pentru care alergăm la mănăstiri, în locuri retrase, care sunt umplute de rugăciune.
Sunt nenumărate locuri izolate în lumea aceasta, însă depărtarea de gălăgia urbană presupune să dăm peste un loc în care să fie rugăciune. Locurile în care este rugăciune multă, unde se cheamă harul lui Dumnezeu, sunt cele în care ne înfruptăm din liniște.
Așa este și sufletul omului dacă se roagă, dacă Îl caută pe Dumnezeu, dacă se străduiește, pe cât îi este în putință, să intre în comuniune cu El, să simtă prezența Lui și să și-o adâncească în inima sa. Devine un om în care se instaurează liniștea, chiar dacă este o fire temperamentală, mai energică.
Dumnezeu este unica noastră sursă de liniște. Oricâte surogate am căuta pentru a găsi vindecare, pentru a găsi o modalitate de a ieși din gălăgie și din tulburare, Dumnezeu este Cel care ne dă liniște.
Dumnezeu, fiind desăvârșit, fără de păcat, este Însăși liniștea. Unde este un mic firicel de păcat, este și neliniște, multă stare de vânzoleală și de viforniță lăuntrică.
Sursă Episcopia Hușilor