Vom încerca să punem în evidenţă etapele principale ale dezvoltării mândriei, pornind de la uşoara mulţumire de sine, până la extrema întunecare a sufletului şi pierzarea deplină.
La început este vorba doar despre o preocupare de sine aproape normală, însoţită de o bună dispoziţie care se transformă adeseori în uşurătate. Omule mulţumit de sine, deseori hohoteşte, fluieră, fredonează, pocneşte din degete. Îi place să pară original, să uimească cu tot felul de paradoxuri, să facă spirite; manifestă gusturi aparte, este capricios la mâncare. Dă cu plăcere sfaturi şi se amestecă „prieteneşte” în treburile altora; îşi dă în vileag, fără să vrea, excepţionalul interes faţă de sine însuşi prin fraze de genul: „staţi să vă spun eu”, „nu, eu ştiu mai bine”, „am obiceiul să…”, „de regulă, eu…” (sau, cum găsim la Turgheniev, „am obiceiul să prefer”…).
Vorbind despre necazul altuia, vorbesc, fără să-şi dea seama, tot despre sine: „Am fost atât de zguduită, că până acum nu-mi pot reveni”. Totodată, enorma dependenţă de aprobarea altora, în funcţie de care cel cu pricina ba „înfloreşte”, ba „se ofileşte” şi „se acreşte”. În general, însă, în stadiul acesta dispoziţia rămâne luminoasă. Această formă de egocentrism este foarte proprie tinereţii, deşi se întâlneşte şi la vârsta adultă.
Ferice de omul care în stadiul acesta dă de griji serioase, mai ales pentru alţii (prin căsătorie, familie), de muncă, de efort, sau pe care ajunge să-l fascineze calea religioasă şi care, atras de frumuseţea nevoinţei duhovniceşti, îşi vede sărăcia şi începe să dorească ajutorul harului! Dacă nu se întâmplă lucrul acesta, boala se dezvoltă în continuare.
Preot Aleksandr Elceaninov, Cum să biruim mândria, Editura Sophia, București, 2010, pp. 54-55