Relaţia noastră, a ortodocşilor, cu Dumnezeu de multe ori nu este de iubire, ci comercială, utilitară. Este o relaţie în care Îl folosim pe Dumnezeu pentru a trăi noi bine.
Relaţia noastră cu Dumnezeu a devenit asemănătoare cu relaţia pe care o au credincioşii altor religii cu aşa-zişii lor dumnezei (de fapt, cu demonii). Aceia spun: „Voi merge la vrăjitor, voi merge la preot, la hindus, la yoghin etc, o să-i dau şi bani, bunuri etc, îi voi oferi jertfa mea şi acela va citi o rugăciune specială, ca să-mi meargă bine, să nu mă îmbolnăvesc, să-mi meargă bine afacerile, să-mi meargă bine maşina, să câştig la bursă, să găsesc un băiat bun cu care să-mi mărit fata etc.”
Din păcate, aşa ne comportăm de multe ori şi noi, ortodocşii. Un exemplu care arată gradul de necunoaştere şi de alienare a noastră este următorul: Mergem şi spunem: „Părinte, să vii să-mi faci Sfântul Maslu” sau: „Să-mi faci agheasmă”. „De ce să-ţi fac Sfântul Maslu şi agheasmă?”, întreabă preotul. „E, aşa, să-mi meargă bine”, răspundem noi. Care „bine”? Nu ştim ce înseamnă „bine”.
– Dar de ce facem Sfântul Maslu?
– Maslul este o Taină specială a Bisericii, care se face atunci când cineva este bolnav. Are legătură directă cu Spovedania, cu pocăinţa. Cum să vină Dumnezeu să te facă bine, când tu nu vrei să ai o legătură cu El, care e esenţială, nu-L iubeşti, nu te pocăieşti, nu-ţi schimbi viaţa? Pentru ce îţi trebuie Sfântul Maslu? „Aşa, pentru binele casei, pentru binecuvântare, ca să «mă pun bine» cu Dumnezeu”, spun unii, înlocuind şi transformând Sfântul Maslu într-un act vrăjitoresc!
Cum o să „te pui bine” cu El? Dacă nu te vei pocăi, dacă nu vei cere iertare pentru cele pe care le-ai făcut, cum vei restabili comuniunea cu Dumnezeu? Nu cumva crezi că vei „îmblânzi” un „Dumnezeu-poliţist” furios şi răzbunător? Aceasta este o percepţie cu totul greşită. Fiindcă Dumnezeu nu are nevoie să fie îmblânzit… Dumnezeu mereu ne iubeşte. Şi când suntem păcătoşi ne iubeşte, şi când suntem drepţi, şi când sun tem în iad… chiar şi acolo ne iubeşte! Ne iubeşte chiar şi atunci când devenim demonizaţi din cauza păcatelor noastre grele! Şi nu ne iubeşte doar pe noi, ci şi pe demoni… Pe toţi îi iubeşte.
Dumnezeu, desigur, nu Se schimbă niciodată. Noi suntem cei ce trebuie să ne schimbăm, să ne pocăim şi să-I îngăduim lui Dumnezeu să vină şi să lucreze în noi…
Prin păcatele pe care le facem, ridicăm ziduri în jurul nostru, prin care nu pot trece în sufletul nostru iubirea, lucrarea şi harul lui Dumnezeu, pentru a ne însănătoşi, pentru a ne vindeca. Atunci devenim nefericiţi. Dacă nu vom dărâma aceste ziduri prin pocăinţă, oricâte „vrăjitorii” am face, nu ne putem împărtăşi cu Dumnezeu.
Astfel, după „teologia” Apusului şi, din păcate, şi după teologia noastră pervertită, Dumnezeu îl iubeşte pe om doar atunci când este bun!
Arhimandritul Sava Aghioritul, Rolul Bisericii: vindecarea sufletului; Editura Egumeniţa