Boala căleşte sufletul credinciosului şi îl curăţeşte aşa cum se curăţă în foc aurul. Cuviosul Pimen Multpătimitorul a ajuns la mântuire îndurând fără cârtire boala şi mulţumind lui Dumnezeu pentru ea. El era călăuzit de cuvintele lui Hristos: iar cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui (Matei 24, 13). Pentru răbdarea cu smerenie, cu dârzenie, cu vitejie a bolilor grele, bineplăcuţii lui Dumnezeu s-au învrednicit de daruri harice: faceri de minuni, vindecări, străvedere, cunoaşterea lui Dumnezeu, vederea păcatelor proprii…
Din punct de vedere teologic, boala gravă, atunci când e primită cu smerenie, înlocuieşte necazurile de viaţă şi nevoinţele ascetice. Ea ajută la agonisirea „fericirii celor ce plâng” – smereniei (v. Matei 5, 4). Suferinţa trupului şi a sufletului este una dintre condiţiile desăvârşirii duhovniceşti şi întoarcerii noastre la Singurul Dumnezeu. Să ne amintim de cartea Dreptului Iov: omul se naşte spre pătimiri ca să năzuiască spre înălţime ca puii vulturului (Iov 5, 7)1. Nu degeaba Apostolul Pavel învaţă că prin multe necazuri se cuvine să intrăm noi întru împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 14, 22).
Mitropolitul Antonie al Surojului citează uimitoarea istorie a epitropului unei biserici din Londra. La vârsta de 19 ani, acesta a ajuns în lagărul de la Soloveţ, şi-a pierdut un picior, a fost trimis înapoi pe continent, după care a plecat în Anglia. Odată s-a îmbolnăvit de icter. A fost internat în spital, unde au descoperit că avea o formă incurabilă de cancer. Nu a fost informat despre diagnostic, însă acesta a fost adus la cunoştinţa surorii lui şi a Vlădicăi Antonie.
„Când l-am văzut în spital, povesteşte arhipăstorul, mi-a zis: «Ce plictiseală! Mai am atâtea de făcut în viaţă, şi uite că zac aici fără să fac nimic, şi doctorii nici măcar nu sunt în stare să-mi spună cât va mai ţine asta». Atunci i-am zis: «Domnule Artemii, nu mi-aţi zis chiar dumneavoastră de atâtea ori că aţi vrea să opriţi timpul şi o vreme să fiţi în loc să faceţi? Nu aţi făcut asta niciodată. Dumnezeu vă dă acum această posibilitate: fiţi, adică intraţi în dumneavoastră înşivă, intraţi în acea parte de veşnicie pe care o ştiţi deja, şi încetaţi să vă mai gândiţi la acţiune. Dacă vă veţi însănătoşi, veţi putea face ceea ce vreţi să faceţi, iar dacă nu, înseamnă că nu trebuie deloc să faceţi toate lucrurile acelea». El a căzut pe gânduri şi a zis: «Da, dar eu toată viaţa am acţionat, şi nu ştiu ce înseamnă a fi»”.
„Şi atunci, continuă Vlădica Antonie, am început un întreg proces, care a ţinut câteva luni, până la moartea lui. L-am sfătuit să-şi „premediteze” viaţa începând din momentul dat… „Acum zăceţi în pat. Gândiţi-vă ce relaţii aveţi cu oamenii din jur – nu doar de aici, din spital, ci şi din viaţa pe care aţi dus-o înainte, şi îndreptaţi tot ce nu-i cum trebuie. Trebuie să «daţi afară» toată amărăciunea, să încetaţi toate vrajbele, să vindecaţi tot ce nu este bun şi aşa mai departe”. El a făcut asta săptămână de săptămână.
La început s-a ocupat de relaţiile cu sora sa, cu prietenii cu care era certat… După ce s-a făcut aceasta, am trecut la trecut, ca să zic aşa. Ştiţi cum sapă arheologul: la început găseşte cele mai superficiale, adică cele mai recente; pe urmă, săpând tot mai adânc, găseşte lucruri tot mai vechi… El s-a împăcat, treptat, cu trecutul propriu, cu toţi oamenii pe care îi cunoscuse la un moment sau altul din viaţa sa, dar care muriseră deja ori se aflau atât de departe în spaţiu, încât nu avea cum să le ceară iertare… însă putea să se împace lăuntric, să li se adreseze în gând şi să le spună: „Iartă-mă!”, oriunde s-ar fi aflat respectivul, indiferent dacă era viu, pe pământ, sau nu.
Îmi amintesc că foarte aproape de sfârşit, când era atât de slăbit, încât nu mai putea nici măcar să-şi ducă singur lingura la gură şi rămăseseră doar ochii mari, luminoşi, pe faţa trasă, mi-a zis: „Părinte Antonie, cu trupul aproape că am murit, dar niciodată nu m-am simţit viu atât de intens ca acum!” Pentru că tot ce omora sufletul – supărările, amărăciunea, ura (putem găsi un număr nesfârşit de cuvinte pentru aceasta) – se depărtase, şi în el nu mai rămăsese nimic, afară de viaţă. Insă nu viaţa care este susţinută de trup – aceea ieşea deja din el -, ci acea viaţă pe care nu o poate lua: sufletul viu în împărtăşire cu Dumnezeu Cel viu”.
După cum se vede, aşa s-a împlinit asupra acelui om cuvântul Apostolului Pavel: pururea noi, cei vii, suntem daţi spre moarte pentru Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor… ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni… pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare (II Corinteni 4,11; 12,9-10).
În acord cu Sfinţii Părinţi, V. Frankl arată că boala dă „posibilitatea de a suferi”. Rămânem vii duhovniceşte atâta timp cât suntem în stare să suferim. Suferinţa ne face mai bogaţi şi mai puternici. Boala şi apropierea morţii pot scoate la iveală o mulţime de capacităţi noi în omul care până atunci îşi irosea viaţa în plăceri şi în „uşurătate metafizică”.
După Frankl, sensul spiritual al suferinţelor şi al morţii se manifestă prin atitudinea omului faţă de factorii care îi limitează viaţa. Bărbăţia şi demnitatea în răbdarea suferinţelor călesc duhul. De aceea, medicul care sesizează cu fineţe nuanţele abia sesizabile ale situaţiei concrete încearcă uneori un sentiment de ruşine lângă patul unui om grav bolnav sau muribund, şi simte că respectivul îl depăşeşte într-o anumită privinţă. „Medicul însuşi este neputincios, scrie savantul austriac, el nu are puterea de a smulge din ghearele morţii victima – pe când bolnavul devine erou, ce îşi întâmpină curajos destinul. El nu se dă bătut, căci îşi primeşte soarta suferind în linişte”.
Totuşi, pe lângă sensul duhovnicesc, boala are şi un sens extraduhovnicesc şi chiar unul neduhovnicesc. De exemplu, a fi sau a părea bolnav este adeseori un lucru avantajos. Atunci apare nevoia de boală ca mijloc de atingere a unui scop important. Nosofilia („iubirea de boală”) apare, în pofida sentimentului vinovăţiei, ca năzuinţă a omului de a-şi păstra boala ori de a se îmbolnăvi, pentru că „are nevoie” de asta.
Adeseori, cu ajutorul bolii omul se străduie să obţină asistenţa socială (ajutoare băneşti, facilităţi, privilegii) de care are atâta nevoie şi pe care nu o primeşte altfel. Aici, motivul lăuntric este dictat, de exemplu, de năzuinţa de a primi foloase necuvenite pe calea simulării. Boala este şi un mijloc de a căpăta ceea ce doreşti. Unui copil sănătos poate că, sub un pretext sau altul, i se va refuza jucăria dorită, pe când unui copil bolnav… Boala îi stimulează pe părinţi, şi aceştia satisfac dorinţa copilului ca să-l consoleze. A te preface bolnav este „util” pentru a atrage atenţia asupra ta, pentru a-i face pe ceilalţi să aibă grijă de tine. De cel „nefericit” celor din jur le este mai milă, şi pe lângă asta el va fi scutit de o îndatorire sau alta mai degrabă decât cineva sănătos.
Unii speră că boala îi va scăpa de greutăţi, de neplăceri, de nevoi. In această privinţă este caracteristic comportamentul anumitor tineri care au ajuns la vârsta satisfacerii serviciului militar. Aceştia sunt nevoiţi să fugă de armată ca să scape de abuzurile recruţilor mai în vârstă, de samavolnicia comandanţilor, de mizeria de zi cu zi, de încălcarea drepturilor şi libertăţilor legitime. Boala reprezintă, uneori, şi o formă profilactică a preocupării de sine. Studenţii medicinişti îşi descoperă uneori simptomele pe care le studiază în momentul respectiv. Acest lucru este deosebit de caraghios la tinerii care fac stagiul de obstetrică-ginecologie…
Aşadar, dacă boala hrăneşte egoismul şi îl înrăieşte pe om în loc să-l transfigureze, ea e un rău cumplit. Pe când dacă ea este îndurată creştineşte, adeseori e mai folositoare pentru mântuire decât sănătatea. întrucât boala prezintă „posibilitatea de a suferi”, în mare măsură depinde de voinţa noastră folosirea spre bine sau spre rău a posibilităţii acesteia. Pentru a trage un folos moral autentic de pe urma bolii trebuie cel puţin să ne smerim, să nu cârtim şi să nu aruncăm răspunderea pentru necazurile noastre numai şi numai pe împrejurările exterioare, pe oameni sau pe draci.
Altfel, vrăjmaşul neamului omenesc se va folosi neapărat de asta şi va găsi, negreşit, vinovaţi… El va stârni ură faţă de aceştia şi dorinţă de răzbunare, nu-l va lăsa pe bolnav să se împace, va învălui sufletul cu bezna de nepătruns a răutăţii şi cu răceala deznădejdii, îl va împinge să meargă la ghicitoare şi la „vindecătorii” ocultişti. Nu degeaba Sfinţii Părinţi avertizează: pe cei ce suferă de boli grave diavolul îi atacă mai puternic, pentru că are puţină vreme la dispoziţie. El îl face pe om dezechilibrat, suspicios, descurajat, capricios, irascibil şi certăreţ. Aceasta sporeşte suferinţele şi îi enervează pe cei din jur.
Întrucât nimeni nu este ferit de asemenea ispite, trebuie să ştim să răspundem în mod corect la chinuitoarele întrebări: „Pentru ce sufăr?”, „De ce nu mă vindecă Domnul?”. Iar pentru asta trebuie să elucidăm sensul duhovnicesc şi cauza primordială a bolilor noastre.
Konstantin V. Zorin, Scoală-te şi umblă: paşi spre însănătoşire, Editura Sophia