Zis-a avva Antonie cel Mare: ”Am văzut toate cursele vrăjmaşului întinse pe pământ şi suspinând am zis: Oare cine poate să le treacă pe acestea? Şi-am auzit glas zicându-mi: smerenia!”. Astfel de curse semănate pe pământ, pe care le-a văzut Sfântul Antonie cel Mare, sunt şi astăzi mereu întinse de vrăjmaşul diavol împotriva oamenilor ca să-i încurce în calea lor către Dumnezeu, către mântuire.
Şi la întrebarea Sfântului Antonie: ”Cine poate să treacă nevătămat prin aceste curse?”, oare de ce nu ne-a recomandat Mântuitorul Hristos rugăciunea, postul, milostenia, credinţa sau alte fapte bune, ci a recomandat smerenia? Pentru că toate celelalte fapte bune sunt scumpe şi de folos nouă, creştinilor, dar cea mai puternică armă împotriva curselor diavoleşti este smerenia. Aşa cum cea mai vicleană armă a diavolului împotriva noastră este mândria. Şi, Doamne, câtă mândrie este astăzi pe globul pământesc!
Foarte rare sunt fiinţele care să fie smerite cu adevărat. Smerenia autentică, spun Sfinţii Părinţi, este singura virtute care nu poate fi infectată sau umilită de diavol. De ce? Pentru că este plină de har dumnezeiesc.
Vrăjmaşul diavol, tatăl minciunii şi al mândriei, se amestecă în toate faptele bune şi le deformează. Vrea cineva să postească? I se şopteşte de către vrăjmaşul diavol că, dacă posteşte, va slăbi, nu va putea munci şi nu va putea învăţa. Şi îi fură postul. Vrea cineva să se roage? Diavolul îi risipeşte mintea, îi aduce imagini spurcate sau îi aduce somn şi oboseală şi astfel îi fură rugăciunea. Vrea cineva să facă milostenie? Diavolul îi aduce frică de sărăcie, îi aduce zgârcenia şi ura de săraci şi aşa este înşelat de diavol, acest tată al minciunii, răpindu-i faptele bune.
Smerenia însă, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, strică toate cursele satanei. Smerenia împreună cu dragostea sunt puternice pentru că izvorăsc din însăşi persoana Mântuitorului Hristos, Care ne îndeamnă: ”Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”. Dumnezeu, pacea noastră, este însăşi dragostea plină de smerenie, care ocroteşte creatura Sa faţă de duşmanul diavol, duşman de moarte al omului – aşa cum este numit de Însuşi Mântuitorul -, diavolul fiind ucigaş de oameni dintru început. Fericit este, fraţilor, cel ce are smerenie; smerenia nu se mânie, nici nu poate să mânie pe cineva. Smerenia nu bârfeşte, nu osândeşte pe nimeni, nu dispreţuieşte. Omul smerit nici în gând nu dispreţuieşte pe colegul său. Şi dacă-l vede pe acesta greşind, ori că are vreun defect sau mai multe, cuviincios, între patru ochi, îi atrage atenţia cu grijă ca să nu-l jignească, să nu-l ruşineze; în acest fel caută să-l îndrepte, să-l ajute cu adevărat. Aceasta este smerenia. Câte tulburări nu sunt în lume din cauza lipsei acestei smerenii, a acestei virtuţi dumnezeieşti!
Şi câtă pace, câtă liniştire ne aduce cu sine smerenia atunci când corabia vieţii noastre este cuprinsă de furtuna necazurilor şi a durerilor! Nimic nu poate birui o asemenea virtute pentru că orice lucru supărător i s-ar întâmpla celui smerit el se judecă îndată pe sine şi se învinovăţeşte.
Nu rabdă să fie învinovăţit cineva din pricina sa, nu rabdă să fie aruncată vina asupra altcuiva. El îşi ia răspunderea în cazul respectiv. Şi aşa trece prin viaţă netulburat, fără supărare şi cu toată odihna.
Există două smerenii, precum şi două mândrii. Cea dintâi mândrie este când cineva dispreţuieşte pe aproapele său, socotindu-l ca fiind un om de nimic, iar pe sine ca fiind mai presus decât el. În cazul în care va continua cu acest dispreţ şi, dacă nu se va trezi repede şi nu se va sârgui să scape de o asemenea patimă, va veni încetul cu încetul şi a doua mândrie prin care omul se trufeşte şi se împotriveşte lui Dumnezeu şi pune pe seama să isprăvile săvârşite, nu pe seama lui Dumnezeu, Care ne spune: ”Fără Mine nu puteţi face nimic”.
Sunt, de asemenea, şi două smerenii. Smerenia cea dintâi constă în a socoti pe aproapele său mai înţelept decât sine şi întrecându-l pe el în toate; a se socoti pe sine mai prejos decât toţi. Ce greu este acest lucru: a renunţa la orgoliul nostru, la mândria noastră şi a ne umili din toată inima! E foarte greu, dar foarte preţios înaintea lui Dumnezeu. Iar a doua smerenie constă în a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele noastre bune. Aceasta este smerenia desăvârşită a sfinţilor. Aceasta se naşte în chip firesc în suflet prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti.
Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe, stareţul Mânăstirii Antim din Bucureşti