În această lună, în ziua a douăzeci și şaptea, pomenirea aducerii moaştelor celui între sfinți părintelui nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului.
Acest dumnezeiesc părinte al nostru, de trei ori fericit, Ioan Gură de Aur, a fost mare luminător si învățător al lumii. El nu trecea cu vederea nedreptatea și nu căuta la fața oamenilor. Astfel chiar pe împărăteasa Eudoxia a înfruntat-o pentru fărădelegile și nedreptățile ce le făcea, printre altele și pentru chipul tiranic cu care luase via unei văduve, numită Calitropia. De aceea a fost izgonit de două ori din scaun, și iarăși a fost chemat la păstoriții săi. Dar a treia și cea din urmă oară, a fost trimis la Cucus. De aici l-au dus la Aravissos și apoi la Pitius, oraşe nu numai lipsite de cele trebuincioase, dar si totdeauna prădate de isauri, vecinii lor. Deci, aflându-se acest mare părinte și înger în trup acolo în Pitius, a fost chemat de Domnul și Stăpânul tuturor și s-a mutat la veşnicele locaşuri, în anul 407. Iar sfintele lui moaşte au fost îngropate în Comane, împreună cu moaştele sfinților mucenici Vasilisc și Luchian. Curând după îngroparea sfântului părinte Ioan Gură de Aur, Arcadie împăratul a părăsit viața pământească împreună cu soția sa Eudoxia, urmându-le la împărăție fiul lor Teodosie. Mai târziu a ajuns patriarh al Constantinopolului, cu alegerea tuturor, Proclu, ucenicul și slujitorul sfântului Ioan. În al patrulea an al patriarhatului și după treizeci și trei de ani de la adormirea sfântului Ioan Gură de Aur, Proclu a înduplecat pe împăratul Teodosie să trimită să aducă moaştele sfântului. Dar sfântul nevrând să se lase înduplecat, și stând nemişcat, împăratul a trimis o epistolă de rugăminte, care avea acest cuprins:
Învățătorului a toată lumea și părintelui duhovnicesc, Sfântului Ioan Gură de Aur, patriarhul, scrie acestea Teodosie împăratul: „Noi, cinstite părinte, socotind că trupul tău este mort ca al altora, am vrut fără multă chibzuială să-l ridicăm și să-l aducem iarăși la noi. Din cauza aceasta dorința noastră, pe bună dreptate, nu ni s-a împlinit. Dar tu, cinstite părinte, ca cel care ai învățat pe toți pocăința, iartă-ne greşeala și te dăruiește nouă ca unor fii iubiți de părintele lor, și veselește cu venirea ta pe cei ce te doresc”.
Deci, când au dus scrisoarea aceasta și au pus-o pe racla sfântului, sfântul îndată s-a lăsat uşor. Purtătorii raclei au ridicat racla și au purtat-o fără osteneală. Când au ajuns de cealaltă parte de Constantinopol, a trecut împăratul, cu tot senatul și patriarhul cu tot clerul, și au pus racla ce era cu trupul sfântului într-o corabie împărătească. Dar iscându-se furtună pe mare, celelalte corăbii s-au împrăştiat în toate părțile, numai corabia cu trupul sfântului s-a abătut la via văduvei aceleia, pe care o năpăstuise Eudoxia, precum s-a spus mai înainte. Iar dacă s-a dat văduvei îndărăt via, îndată valurile mării s-au liniştit. Moaştele sfântului au fost duse mai întâi la biserica apostolului Toma, numită a lui Amantie; după aceea la biserica sfintei Irina și aici au fost puse în sintronul său și strigară toți: „Primește-ți scaunul tău, sfinte”. După aceea fiind aşezată racla într-o caretă împărătească, a fost dusă la biserica cea mare a Sfinților Apostoli, unde fiind asezată pe tronul cel sfințit, s-a auzit glas grăind: „Pace tuturor”. După aceasta racla cu sfintele moaşte a fost îngropată în pământ, în altar, unde se află și acum, iar când se săvârşea sfânta Liturghie, se făceau minuni mari. Aşa ştie Dumnezeu să mărească pe aceia, care îl slăvesc prin viețuirea lor.
Cu privire la izgonirea sfântului Ioan Gură de Aur arătăm aici chiar cuvintele sale, pe care le-a grăit către episcopul Chiriac, care era și el izgonit. „Vino să-ți potolesc rana mâhnirii și să-ți risipesc negura cugetului. Ce te mâhneşte și te întristează? Că iarna este grea și că furtuna ce cuprinde Biserica este amară? Știu și eu aceasta și nimeni afară de Dumnezeu nu o poate înlătura. Dar, dacă voieşti, îți voi zugravi icoana stării de acum. De multe ori vedem că marea se cutremură și se umflă tocmai din fundul adâncului. Vedem și pe corăbieri care neputând birui furtuna, stau încremeniți punându-si mâinile pe genunchi. Nu văd nici cerul, nici marea, nici pământul, ci zac jos în așternuturi, plâng și se tânguiesc. Aşa se întâmplă pe marea cea văzută. Dar acum furtuna care s-a dezlănțuit asupra Bisericii lui Dumnezeu este mai rea și valurile sunt mai multe.
Ci, roagă-te Domnului nostru Iisus Hristos, Care nu biruieşte furtuna cu meşteşugul, ci potoleste viforul numai cu amenințarea. Iar daca te-ai și rugat de multe ori și n-ai fost ascultat, nu te lenevi. Căci astfel este voința iubitorului de oameni Dumnezeu, Care se îngrijeşte mai dinainte de mântuirea noastră. Au doară nu putea să izbăvească pe cei trei tineri, ca să nu fie aruncați în cuptor? Ci, când au fost robiți și duși în Ţara barbarilor, îndepărtați de îngrijirea părintească, de nimeni cunoscuți și în cuptor aruncați, atunci adevăratul Dumnezeu pe neașteptate a făcut minune, a risipit focul din cuptorul haldeilor și cuptorul s-a prefăcut în locaş de închinare. Iar tinerii au chemat toată făptura și pe îngeri și puterile, și adunându-se toți împreună ziceau: „Binecuvântați toate lucrurile Domnului pe Domnul”. Vezi, frate, cum răbdarea drepților a primenit focul acela în rouă? Cum a înduplecat pe tiranul împărat să trimită cărți în toată lumea și să zică: „Mare este Dumnezeul lui Sedrah, Misah si Avdenago!” Și vezi câtă groaza a pus. Căci a scris: „De va grăi cineva cuvânt rău asupra lor, să-i fie casa de jaf și să i se ia averile”.
Deci nu te mâhni, frate Chiriac. Eu, când mă izgoneau din Constantinopol, nu mă îngrijeam de mine, ci ziceam în inima mea: De-i este voia împărătesei să mă izgonească, izgonească-mă, că „al Domnului este pământul și plinirea Lui”. De va vrea să mă ferăstruiască, ferăstruiască-mă, că am pildă pe Isaia. De va vrea să mă arunce în mare, îmi voi aduce aminte de proorocul Iona. De-i este voia să mă bage în groapă, am pilda pe Daniil care a fost aruncat în groapa leilor. De va vrea să mă ucidă cu pietre, am pe Ștefan, întâiul mucenic, care a pătimit uciderea cu pietre. De va vrea să-mi ia capul, am pe Ioan Botezătorul. De va vrea să-mi ia averea, de va găsi ca am, să mi-o ia; căci „gol am ieşit din pântecele maicii mele și gol mă voi și duce”.
Pe mine mă învață și apostolul când zice: „Dumnezeu nu caută la fața omului”. Și încă: „De aș fi plăcut oamenilor, n-aş fi sluga lui Hristos”. Mă înarmează și David când zice: „Grăit-a întru mărturiile Tale înaintea împăraților și nu m-am ruşinat”. „Multe au meşteşugit asupra mea cei ce m-au urât, ci toate le-au făcut din pizmă”. Știu bine că te întristezi, frate Chiriac, pentru că cei ce ne-au izgonit merg cu cinste prin târg si mulți îi petrec cu alai. Dar nu-ți aduci aminte de bogatul și de Lazăr? Care din ei era amărât în această lume, și care petrecea din plin? Ce i-a stricat lui Lazăr sărăcia? Au nu l-a dus în sânul lui Avraam, ca pe un viteaz si biruitor? Și ce i-a folosit bogăția bogatului cel îmbrăcat în porfiră și în vison? Nimic. Căci unde îi sunt purtătorii de toiege? Unde-i sunt lăncierii? Unde-i sunt caii cu trăsurile de aur? Unde îi sunt prietenii care se hrăneau la masa lui? Unde este masa cea împărătească? Au nu-l duceau legat, ca pe un tâlhar, la mormânt, purtându-şi sufletul gol din lumea aceasta și strigând cu glas sec: „Părinte Avraame, miluieşte-mă și trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă, să-mi răcească limba, că amar mă prăjesc în văpaia aceasta? Bogatule ticălos, de ce chemi tată pe Avraam, căruia nu i-ai urmat viața? Acela pe tot omul a ospătat în casa lui, iar tu n-ai purtat grijă de nici un sărac. Nu este de plâns și de jelit, că acela care avea atâta bogăție, nu s-a învrednicit de o picătură de apă? Pentru că nu a dat nici fărâmiturile de la masa săracului, nu primeşte acum nici o picătură de apă. În iarna vieții acesteia el n-a semănat milostenie; a venit vara și n-a secerat. Rânduiala Stăpânului este aceasta: El a pus față în față chinurile nelegiuiților și odihna drepților, ca să se vadă unii pe alții și să se cunoască; fiecare mucenic îşi va cunoaşte atunci pe tiranul care l-a chinuit. Și că ceea ce spun nu sunt numai cuvintele mele, ascultă ce grăieşte înțelepciunea: „Atunci cu multă îndrăzneală va sta dreptul în fața celor ce l-au necăjit. Ca un călător ce umblă pe zăduf și este ars de sete și nimereşte la o fântână bună, sau ca un flămând care ar sta la o masă plină de toate mâncările, dar este oprit de cineva mai puternic să se atingă de bucatele de pe masă. Mare mâhnire și chin este pe cel însetat că nu poate să-şi stingă setea și pe cel flămând că este împiedicat să se îndulcească din bucate. Tot aşa și la ziua Judecății: păcătoşii vor vedea pe sfinți bucurându-se. Că și pe Adam vrând Dumnezeu să-l amărască, l-a făcut să lucreze pământul în preajma raiului, ca privind locul cel dorit, de unde ieşise, să aibă pururea durere în suflet. Și dacă, frate Chiriac, nu ne vom mai întâlni aici, în viața aceasta, ca să vorbim unul cu altul, dincolo în viața cealaltă nu va fi nimeni care să ne împiedice întâlnirea. Atunci vom vedea si pe izgonitorii noştri, tot aşa precum Lazăr vedea pe cel bogat si mucenicii văd pe chinuitorii lor.
Deci dar nu te mâhni, iubite frate, ci adu-ți aminte de proorocul Isaia care zice: „De batjocorirea lor nu te teme și de ocara lor nu te lăsa biruit, că după cum lâna este mâncată de molii, aşa vor fi și ei mâncați”. Gândeşte-te la Domnul Hristos, cum în scutece fiind, a fost izgonit și în pământul egiptenilor lepădat, Cel ce Ţine lumea cu mâna Sa. Și pentru ce? ca să se facă chip și pildă nouă, să nu ne mâhnim întru năpaste. Si-ți mai adu aminte de patima Mântuitorului, și de câte ocări a suferit pentru noi Stăpânul a toate. Că unii dintre iudei Îl numeau samaritean și băutor de vin; alții îndrăcit și prooroc mincinos, zicând: „Iată om mâncător și băutor de vin”, și că „scoate demoni cu domnul demonilor”. Și ca să mai spun și altele: cum L-au dus atunci să-L arunce în râpă? O, minune mare! Și-L scuipau în obraz şi-i dădeau palme? Dar că L-au adăpat cu fiere și I-au bătut capul cu trestie, și cu hlamida împărătească îmbrăcându-L, cu cununa de spini L-au încununat; şi-i cădeau înainte batjocorindu-L și tot felul de batjocoriri făcându-I?
Dar când L-au dus acei băutori de sânge, și L-au tras gol la patimă? Cum L-au lăsat toți ucenicii Lui? Că unul s-a lepădat de Dânsul, iar altul L-a vândut și ceilalți au fugit; și sta singur, gol, în mijlocul poporului aceluia, de vreme ce praznicul Paştilor îi adunase pe toți. Și L-au răstignit ca pe un om rău, în mijlocul făcătorilor de rele și ar fi zăcut neîngropat. Ca nici nu L-au pogorât de pe cruce, până nu L-au cerut unii, ca să-L îngroape. Și cum au scornit minciună asupra Lui, cum că ucenicii Săi L-au furat și că na înviat. Si adu-ți aminte încă de Apostoli, că de peste tot erau urmăriți și că se ascundeau prin cetăți: Pavel s-a ascuns la o femeie vânzătoare de mătăsuri și Petru la un curelar, că nu îndrăzneau să intre la cei bogați; dar mai târziu, toate le-au mers uşor. Aşa că nici tu frate, nu-ți face inimă rea.
Auzit-am de bârfitorul acela Arsachie, pe care împărăteasa l-a pus patriarh în scaunul meu, că a necăjit pe frații si fecioarele care n-au vrut să se împărtăşească cu el, și că mulți dintr-înșii au murit prin temnițe, pentru dragostea mea. Acest lup în chip de oaie, care are numai haina de episcop, este într-adevăr un adulter. Că precum femeia căreia îi trăieşte bărbatul, dacă merge după altul se numeşte adulteră, tot aşa și acesta este un adulter nu trupeşte ci sufleteşte, pentru că, fiind eu viu, mi-a răpit scaunul.
Frate Chiriac, îți scriu aceasta din Cucus, unde m-au izgonit din porunca împărătesei. Multe necazuri am întâmpinat pe cale, dar nu le-am luat în seamă. Că, pe când am ajuns în Ţara capadocienilor si în Tavrochilichia ne-au întâmpinat cete, cete, de sfinți părinți si mulțime de monahii fecioare, care întristate și plângând cu jale mare, căci mă vedeau dus în surghiun, ziceau întru sine: „Mai de folos ar fi fost să se ascundă soarele decât să tacă gura lui Ioan”. Aceste cuvinte m-au tulburat mult și m-au întristat și mai mult, când îi vedeam pe toți plângând pentru mine. Iar toate celelalte câte mi s-au întâmplat nu le-am luat în seamă. Foarte bine ne-a primit episcopul cetății acesteia, și multă dragoste ne-a arătat că dacă ar fi fost cu putință și n-am fi păzit hotărârea, ne-ar fi dat chiar și scaunul său. Te rog, dar, și te poftesc din toată inima, goneşte plânsul amărăciunii tale. Adu-ți aminte de mine, în rugăciunile tale și mângâie-mă cu răspunsul tău”.