Chiar și îngerii se bucură de căința oamenilor. Așa cum fiul risipitor se întoarce la tatăl său, creștinul se îndreaptă în timpul Postului Mare spre cer, patria sa, pentru a regăsi obârșia înfierii sale în Tatăl, prin Hristos.
În parabola fiului risipitor, căința se înfățișează ca un proces în care omul și Dumnezeu joacă fiecare un rol necesar și de neînlocuit. Stă în puterea omului să coboare el însuși și să-și descopere faptele sale ascunse, dar numai Dumnezeu încununează căința iertându-i păcatele și ridicându-l din căderea sa.
Convertirea nu este un act solitar. Ea rezultă dintr-o sinergie, din conlucrarea omului cu Dumnezeu. Părăsind pământul străin al patimilor pentru a se întoarce la tatăl său, fiul risipitor a grăbit milostivirea dumnezeiască; tatăl vine înaintea sa pentru a-l primi în brațele sale.
„Și cum era încă departe, tatăl său, cuprins de milostivire, a alergat și i s-a aruncat de gât și l-a acoperit de sărutări.” (Luca 15, 20)
Pocăința distruge radical păcatul și preschimbă întunericul în lumină datorită harului dumnezeiesc. Căci, fiind singurul curat și lipsit de orice întinăciune, singur Dumnezeu poate ierta.
Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Editura Deisis, Sibiu, 2008