Numeroși psihiatri contemporani scot în evidență importanța mărturisirii, explicând necesitatea ca oamenii să nu se închidă în ei înșiși, ci să-și deschidă sufletul și să-și dezvăluie gândurile, în limbajul teologic. Se spune că atunci când oamenii își deschid sufletul lui Dumnezeu prin intermediul duhovnicului, ei vor putea evita multe boli psihice – uneori chiar și nebunia. Experiența duhovnicească a noastră, a preoților-duhovnici, confirmă valoarea mărturisirii. Pe de altă parte, păcatele nemărturisite pot constitui o cauză a oboselii fizice, și bineînțeles, a bolilor psihice. Vindecarea începe odată cu hotărârea de a ne mărturisi duhovnicului nostru; atât sufletul cât și trupul se vor umple de o pace negrăită.
Cunoscând diavolul importanța mărturisirii, se străduiește din răsputeri să ne împiedice de a ne mărturisi păcatele: „Dorința diavolului este de a ne îndepărta de mărturisire, sau de-a o face prin intermediul altei persoane, sau de-a arunca vina păcatului nostru asupra altcuiva, ca și când acela l-ar fi săvârșit” (Sfântul Ioan Scărarul). Desigur, e nevoie de mult curaj pentru a ne dezgoli rănile în fața doctorului duhovnicesc. Sfântul Ioan Scărarul ne povățuiește: „Descoperă-ți rana ta medicului, spune-i și nu te rușina”. Odată cu dezvăluirea bolii, să ne asumăm cu smerenie responsabilitatea propriei vinovății: „A mea este rana, părinte, a mea este buba. Din trândăvia mea s-a făcut, iar nu din pricina altuia. Nimeni nu este de vină, nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci numai nepăsarea mea”.

Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 317-318

Leave a reply

required

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.